Vio, micuta roscata care jefuieste banci

Din desenele unui copil de 9 ani care vrea sa ajunga un mare artist.

Pazea! Sunt eu o micuta roscata, dar jefuiesc banci si magazine ( nu orice fel de magazine, ci cele electronice!). Se pare ca sunt destul de activa, de vreme ce in ultima luna am jefuit 45 de banci si magazine.
Nu ma intrebati ce fac cu banii sau unde ii pastrez, de abia azi am aflat ca ma ocup cu asa ceva!

P.S: Nu m-am suparat :)

Bufnita

Ce face o zi plictisitoare la scoala din oameni...! Am scris povestioara asta vineri, la scoala, impreuna cu Alexa, colega mea de banca. La inceput, fiecare scria cate un cuvant din povestire,cealalta scria urmatorul cuvant, si tot asa, dar la un moment dat am renuntat la asta si am scris mai departe cazand de comun acord. Iata ce ne-a iesit:
Bufnita

"Miezul celulei noptii se dezintegreaza usor. Luna misterioasa zambeste timid cuplului pierdut in padure. Ciudatenia pluteste pretuntindeni. Frica emanata prin porii zdruncinati le amorteste simturile. Brusc, inimile lor sunt cuprinse de straniile palpitatii neregulate. Vocile lor tremura. Gustul mortii atarna nepasator. Cu fiecare pas, adancimea abisului ii apasa pe piept. Profunzimea senzatiei se amplifica si anihileaza simturile. Ii sufoca. Neputinta le roade subtil ratiunea. Panica accentueaza misterul. Vantul iluziilor se transforma in vis si ii amageste. Sentimentul de groaza ii cuprinde in gheare si ii trezeste la realitate. Momentul de luciditate nu face fata atacului fulger al necunoscutului. Pentru o clipa, curajul si dorinta vietii le da forta cuceririi intunericului. Pasii lor dezmortesc trupul firav al padurii. Directia spre familiar le incurajeaza pasii. Inainteaza hotarati, tinandu-se de mana. Iubirea lor se rasfrange asupra noptii si le dizolva brusc iluzia cetii de nepatruns. Dispare timiditatea gesturilor, ivindu-se indrazneata firavelor sclipiri de fapte. Lumina lunii le mangaie privirile. Adierea vantului le imbata simturile. Se privesc in tacere si brusc ii apuca rasul. Ea avea crengi in par si el avea praf pe obraji si bratele zgariate. Bluza ei partial sfasiata i-a trezit dorinte ascunse. Nu mai vedea nimic in jurul lui, decat fiinta iubita. S-a auzit sunetul ascutit si sinistru al unei bufnite. Tresarind, ea se cuibareste in bratele lui puternic zgariate. Il trecu un fior. Zari zambetul ei tentant si o stranse mai tare in brate, in timp ce bufnita aluneca deasupra lunii. Ea ii sopti ca ii este frig si ii aranja parul ciufulit. El ii culese o crenguta din par si o saruta pe gat. Ea se desprinde usor de el, ii zambeste si fuge. El este prins in jocul ei si se ia dupa ea. Se invart in jurul unui copac, apoi el pune capat jocului si o prinde. O lipeste de copac si ii rupe bluza in doua. Ea tresare si ii zambeste provocator. El isi da tricoul jos, si, privind adanc in ochii ei, ii sopteste:
- Am o idee sa te incalzesc…
Ea il priveste curioasa si in acelasi timp nerabdatoare. Misterul este spulberat de vocea lui:
- Imbraca-te cu tricoul meu!
Deodata, vraja noptii se risipeste.
Se trezesc imbrasitati. Ea il mangaie pe obraz si ii spune:
- Am avut un vis dubios. Eram impreuna…
- Si eu am visat ceva asemanator.
- Alergam prin padure speriati…
El o intrerupe, uimit:
- Si eu am visat acelasi lucru!
Se privesc mirati si ii bufneste rasul.
- O sa ma razbun eu! a spus ea amenintator.
Ea deschide geamul si priveste padurea intunecata, luminata de razele lunii. Se intoarce in pat si il ia in brate. Dintr-o data, se aude strigatul bufnitei. Cei doi indragostiti, vrajiti, se ridica din pat si pornesc agale spre padure, tinandu-se de mana. "

- Nu am vrut sa stricam povestea dandu-le nume ca Maricica si Ion ( intotdeauna trebuie sa existe un Ion), si de aceea apar "el" si "ea"

- Ne-a placut ( ma rog, cel putin mie mi-a placut) de bufnita. E interesanta. Si dubioasa.

fobii

Tuturor ne este frica de ceva. Probabil frica de moarte, izvorata din teama fata de necunoscut,a chinuit, candva, fiecare om, fie si pentru o clipa. Am cautat mai demult o lista cu fobii, pentru ca voiam sa vad de ce se mai tem oamenii, in afara de moarte. Nu mi-a venit sa cred cate fobii exista. Oare oamenii chiar nu pot trai fara sa-si complice viata, fara sa-si puna tot felul de intrebari existentiale, fara...sa le fie frica?

http://phobialist.com/

Pare ca exista cate o fobie pentru orice. Frica de a adormi, de mancare, de anumite culori,ori de niste situatii comune. Exista si fobia fata de orice, panophobia. Oare cum traiesc oamenii carora le este frica de ...tot?
Sunt curioasa cum se naste o fobie si cum poate fi explicata, pentru ca eu insami sunt putin anxioasa, uneori. Nu sufar de nicio fobie, doar ca am anumite momente in care simt ca nu detin deloc controlul asupra vietii mele, ca se pot intampla tot felul de lucruri pe care nu le pot modifica si pe care trebuie sa invat sa le accept. Nu mi-e frica de necunoscut, ba din contra. Necunoscutul trezeste acel copil din interiorul meu. Nici eu nu stiu exact de ce mi-e frica, dar uneori..mi-e frica.
Ah, si evit, pe cat se poate, lifturile. Nu am niciun atac de panica cand merg cu liftul, dar ma simt incomfortabil, desi nu cred ca am claustrofobie. Doar nu-mi plac lifturile, desi nu am avut parte de nicio experienta traumatizanta in vreun lift care sa justifice aceasta aversiune. Dar, la urma urmei, fobiile sunt irationale, nu? Am impresia ca nu detin controlul deloc asupra situatiei, si ca, in cazul in care s-ar intampla ceva, as ramane prinsa intr-un fel de cusca, cu usa inchisa, cheia aflandu-se la altcineva, de care as depinde pentru a iesi de acolo. De fiecare data cand merg cu liftul, ma simt intr-un fel prizionera acolo. Ciudat e faptul ca atunci cand mai este si altcineva cu mine, o persoana apropiata sau chiar un strain, nu am niciun fel de problema, poate pentru ca stiu ca daca s-ar intampla ceva, nu sunt singura. Senzatia de neputinta apare atunci cand merg de una singura cu liftul, ceea ce se intampla din an in paste. Singurul "sport" pe care il practic zilnic este urcatul pe scari.
Stiu doar ca o viata traita in frica nu este o viata cu adevarat, si aproape intotdeauna stiu sa-mi ascund acea frica stranie. O ignor, nu o las sa ma controleze, iar ea dispare. Cat despre lifturi...Nu or sa-mi placa niciodata.

My philosophy

Fate is like a strange, unpopular restaurant filled with odd waiters who bring you things you never asked for and don't always like."
Lemony Snicket.

Citatul asta exprima tot ceea ce cred eu despre viata, in general.

Intri in restaurant, intr-o zi de vara, si vrei doar sa te racoresti. Comanzi Cola cu gheata, si chelnerul iti aduce ciocolata calda. Sau, iernile friguroase, cand vrei sa te incalzesti si comanzi vin fiert, chelnerul iti aduce limonada. Sau, desi toata lumea stie ca tu esti alergic la carnea de vita, exact asta primesti. La inceput, crezi ca chelnerii sunt surzi. Comanzi cu vocea putin mai ridicata. Spui "Nu am cerut asta!". Dar, in timp, incepi sa intelegi...Nu sunt surzi. Au doar o placere perversa sa te chinuie, purtand un zambet mare si stupid pe fata.

Asa e viata. Exact ca chelnerii astia sadici. Nu prea ii place sa te asculte. Te serveste cu lucruri pe care niciodata nu le-ai cerut. Cu chestii care aproape intotdeauna nu-ti plac.

Si daca, in restaurante, poti sa pleci demn, ori poti sa pocnesti chelnerul in fata, ori sa ii arati un deget sugestiv, daca poti sa arunci cu farfuria in el...In viata nu e asa. Esti blocat in restaurantul ala, si oricat scandal ai face, chelnerul nu da doi bani pe asta. Nu il impresionezi. Asteapta sa te potolesti, dupa care iti spune, tot numai zambet, dragul de el: Taci si inghite.

Si, daca vrei sa supravietuiesti..Exact asta trebuie sa faci. Sa taci si sa inghiti.

( da, trec printr-o perioada dubioasa.)

despre gemeni I

Cu totii avem anumite lucruri care ne fascineaza, fara sa intelegem de ce.Pe mine ma fascineaza ideea de geaman: a fi geaman, a avea copii gemeni, a cunoaste gemeni cu care sa te intelegi foarte bine, a iubi gemeni…Nu conteaza. De fiecare data cand vad gemeni pe strada, indiferent de ce varsta au, ma opresc si ii admir. Din pacate, asta se intampla foarte, foarte rar. Mi-as fi dorit sa am un frate geaman mai mult decat orice si inca sper sa ajung cea mai buna prietena a unor gemeni, ori chiar sa nasc niste gemeni ( si astfel sa ajung sa ii inteleg cu adevarat).
Nu stiu exact sa explic cum s-a nascut aceasta fascinatie. Da, mi se pare interesant si faptul ca uneori, in cazul gemenilor identici ( exista sansa de 4 la 1000 ca o femeie sa nasca gemeni identici! ), cei doi arata la fel, dar mai mult ma atrage genul de legatura care se poate naste intre gemeni, legatura pe care, fiindca nu cunosc nimic despre ea ( nu cunosc niciun geaman), o idealizez cumva. As vrea sa stiu cum e, pentru ei, ca imaginea din oglinda sa ii insoteasca pretutindeni, sa fie acolo, langa ei; daca intr-adevar preiau starile unul de la altul si daca exista o legatura speciala intre ei sau nu.
Nu am citit multe carti in care apar personaje gemeni, cat despre filme…Nu prea ma uit. Dar, am sa incep sa caut astfel de carti si de filme, pentru a intelege mai bine toate aceste lucruri si pentru a scapa cumva de modul asta oarecum neverosimil in care imi imaginez cum ar fi sa ai un geaman. Uneori, incerc sa imi explic ce sunt gemenii, dincolo de aspectele legate de genetica. Un singur suflet divizat in doua trupuri? Ori doua suflete total diferite ce au acelasi fel de invelis? Cum privesc acest fapt oarecum fara a rationa asupra lui, pierduta in visuri si idei incetosate, care de care mai stranii, poate ca ma fascineaza de fapt doar convingerea-mi ca gemenii, mai ales cei identici, au personalitati total diferite, doar aceasta dualitate. Unul este linistit, celalalt agitat. Unul este amabil, celalalt rautacios. Ca o balanta care are pe un taler plumb si pe altul aur, aflata in echilibru. Desi arata la fel, la urma urmei, sunt doua persoane diferite. Exagerez acest aspect, al diferentelor dintre ei.
Nu cred in notiunea de suflete pereche, dar cred ca exista in lumea asta sufletul nostru geaman. Nu acea persoana cu care traiesti experienta dragostei adevarate, ci acea persoana care te completeaza, care iti seamana, dar este in acelasi timp total diferita. Poate o ruda. Poate acel prieten in lipsa caruia stii ca nu mai poti fi tu. Poate chiar persoana iubita. Gemenii sunt norocosi. Nu trebuie sa caute prin toata lumea ca sa gaseasca aceasta persoana. E chiar acolo, langa ei, si uneori, atunci cand se uita in ochii ei, pentru a cauta raspunsuri pe care doar acolo le pot gasi, se privesc pe ei insisi, ca intr-o oglinda. E oglinda lor vie care, cu timpul, reflecta partile pe care le ascund fata de restul lumii.
Poate ca ma fascineaza totul despre gemeni pentru ca simt lipsa acestei persoane mai puternic decat altii. E ca si cand as fi pierdut-o candva, demult. Traieste inauntrul meu, acest geaman interior, si undeva exista proiectata si imaginea lui pe plan real, poate nu atat de perfecta, poate putin mai omeneasca. Trebuie sa existe. Poate ca am sa-mi gasesc geamanul pierdut sau poate ca va ramane prizioner pentru totdeauna in interiorul oglinzii.
Inchei cu un poem despre gemeni pe care l-am gasit zilele trecute si care exprima tot ceea ce cred despre ce simte un geaman fata de celalalt.

Conjoined
We were not you or I
until in rending agonies
our split apart souls found separate flesh,
infinite awareness gave way to mortal memory,
I forgot part myself.
But living in the liquid depths of your eyes
is the other half of me
and I half-recall the embryonic oneness an eternity ago
when we were the same soul.

Now
we breathe as far apart as miles and a heartbeat
as your blood courses my veins
and you think my thoughts,
and sometimes, smothered in the weight of darkness,
the tears I feel are yours.
Beyond love, past kinship,
what I feel for you is self.
Not affection - recognition makes me tell you that I need you,
umbilically tethered as we live our mirrored lives
until our severed souls join seamlessly again.

nimic

Mi-e somn, dar nu stiu de ce nu pot sa adorm. Cat poate sa reziste omu’ fara sa doarma? Probabil ca in curand o sa ma transform intr-un zombie si o sa ajung sa am niste cearcane de toata frumusetea.
Melancolia asta apasa cumva peste mine. Anii au trecut atat de repede, si desi sunt incosecventa in trairi, eu nu m-am schimbat deloc in toti anii astia si inclin sa cred ca nici nu ma voi schimba vreodata. Cineva a stopat procesul meu de crestere pe plan mental si emotional la varsta de 12 ani. Tot incerc sa gasesc butonul de restart, dar nu reusesc. Cu toate astea, nu m-a lasat sa ma bucur mereu de aceeasi inocenta in gandire specifica acestei varste interioare peste care nu pot sa trec. Pe asta mi-a luat-o.
Anyway…Zilele trecute am descoperit o melodie destul de veche, care ma binedispune imediat. Nu pot sa stau linistita cand o ascult, ma apuc sa dansez prin camera, sa bat din picior daca nu pot sa ma manifest asa in mediul in care sunt, ori sa o fredonez. Desi sunt genul laid back, si daca ma inchizi in camera mea o zi intreaga, faci un copil de 12 ani fericit, melodia asta ma face sa vreau sa-mi inghesui cateva haine in rucsac si sa plec asa, de capu’ meu, fara niciun plan, fara nicio grija, cu mainile in buzunare. Vine ea vara...!

Cause I won't and I can't and I don't understand
You became what you hate or you hate what you become <3

Got me a ticket and I won't be long 'cause I can't go on and I gotta get goin'
Got me a ticket and I won't be long 'cause I can't go on and I gotta get goin' away


Asculta mai multe audio Muzica

Just paper

Sunt doar o foaie alba de hartie, purtata de vant de colo-colo. Celuloza mea proaspata nu a absorbit in fibrele ei inca nimic. Vreau ca cineva sa ma prinda si sa-l multumeasca pe Creatorul meu, umplandu-ma cu cerneala si scriind pe mine o poveste; sa-mi dea un rost; sa ma acopere de cuvinte pe care sa le simt cum ma ard si ale caror strigate sa ma zdruncine, sa ma oblige sa le cunosc, inteleg si, absorbindu-le in adancurile mele, in final, sa le traiesc. Imi astept Scriitorul, care, prin intermediul meu, sa-si creeze opera de arta care sa-l salveze de Infern. Vreau sa fiu calcata in picioare de o talpa grea, care sa apese cu putere peste mine, apoi rupta in mii de bucatele si aruncata in noroi. Distrugerea asta mi-ar putea oferi senzatia ca exist, constiinta faptului ca sunt doar o biata foaie in bataia vantului, care poate fi distrusa de ghearele oricarui animal, de mana oricarui om. Apoi, acele parti din mine care mai pot fi salvate, sa fie adunate si reciclate. Voi iesi de acolo cu cateva parti vechi ale mele, trecute prin mocirla, pangarite, improscate cu noroi, acelea care au supravietuit iadului si s-au intors pe pamant purificate, albe, care au rezistat atacului strainului, oricine ar fi fost acesta, care au putut fi reunite. Voi avea niste parti nou-noute, curate, care asteapta sa le fie tesute cuvintele in fibre, si altele distruse definitiv, ingropate in mizerie. Nu vreau sa ma uite cineva in paginile unei Biblii si sa car in mine cuvintele evlavioase ale vreunei rugaciuni. Nici nu vreau sa fiu hartia din mainile acoperite de sange ale unui pacatos, si sa ma arda cuvinte din infern. Vreau sa fiu foaia mototolita din buzunarul unui hoinar, unde isi scrie ruta pe care o va urma. Harta lui formata din scurte cuvinte. Nu vreau sa fie scrisa pe mine o poveste care sa ajunga cunoscuta de toata lumea, ci doar ca Scriitorul care m-a gasit sa simta cum aceasta poveste il transfigureaza. Vreau sa fiu rupta in doua de niste maini nerabdatoare, care nu inteleg rostul meu de foaie goala, purtata de vant, si apoi lipita la loc de aceleasi maini. Sa ramana semnul rupturii acolo, mereu, sa-l fac sa-l doara pe cel care nu a crezut in mine, care nu a avut rabdarea sa gaseasca cuvintele potrivite. M-am saturat de albu-mi virgin. Vreau ca cineva sa scuipe sange peste mine, si apoi sa lase ploaia sa ma spele. Nu am fost creata ca sa raman asa, alba, fara niciun cuvant scris pe mine. Cineva o sa ma gaseasca si o sa-si creeze povestea cu ajutorul meu. Voi fi umpluta cu cerneala vietii. In sinea mea sper ca acel Om, oricine ar fi, barbat, femeie, copil, sa fie destul de bland cu mine si sa aiba rabdare pana ce voi asimila asa cum trebuie cuvintele scrise de mana lui, pana ce nu imi va mai fi teama, dar indeajuns de dur incat aceste cuvinte sa ramana bine impregnate in fibrele mele, scrise cu un creion manuit de cineva care stie sa lase urme adanci si persistente.

Fum si vise

Inhalez fumul din tigara pe care o fumezi. Esti undeva, departe de restul lumii, incredibil de singura, chiar daca mai cazi din cand in cand alaturi de cei care au vanat vise din aceleasi sticle si cutii ca tine, chiar daca te insoteste, imaginea indepartata a cuiva pe care nu stii daca il mai cunosti atat de bine ca inainte. Desi ma aflu langa tine, nu te pot ajuta. Nu stiu deloc cum e sa traiesti asa cum o faci tu, o imbinare de mai multe figuri colorate si asimetrice, disparate intr-o masa de cercuri negre si anoste. Ma aflul la marginile lumii, asa cum o percepi tu, si niciodata nu am sa trec de portile in spatele carora te afli, pierduta in vartejuri de culori, chiar si atunci cand linistea sta sa explodeze in jurul tau. Nu am sa plec, am sa te privesc in continuare si, oricat de tare imi doresc sa fac macar un pas dincolo, am sa raman nemiscata, cu mainile stranse de barele metalizate ale portii, din cauza ca mi-e teama ca visele astea, m-ar strivi sub greutatea lor, pentru ca nu as putea face fata intensitatii acestora, asa cum ai stiut tu.

Vreau sa sufli fumul ala spre mine, sa-l trag in piept cat de tare pot, pentru ca doar asa ma pot intoxica cu o farama din universul tau. O alta lacrima, formata din visele care s-au topit, care te-au tradat, or o exteriorizare a tot ceea ce distrug in tine cuvintele grele pe care le-ai auzit, pline de furie,cuvinte care nu au ce cauta in lumea ta, iti cade pe obraz. Neputinta mea, faptul ca nu stiu ce sa spun ca sa fac sa iti fie mai bine, ori cum sa rezolv situatia, ca nu inteleg, desi ma doare sa te privesc asa, ca si cand o mica parte din suferinta ta s-ar rasfrange asupra mea, ma face sa-mi plec privirea.

Va fi mai bine. Intr-o zi. Pana atunci, nu pot decat sa fiu alaturi de tine, o fumatoare pasiva. Nu ma lasa sa uit ca asta ma hraneste si pe mine, cumva, cu visuri anemice.

Murphy, Murphy,,,,

Legile lui Murphy nu m-au dezamagit, pana acum. Daca o felie de paine cade, intotdeauna va cadea pe partea unsa cu unt! ( cel putin, mereu mi s-a intamplat asa). Daca ceva poate merge rau, chiar va merge. Ca zilele trecute, cand dupa ce am calcat cu piciorul intr-o balta uriasa, mi-am spus: "Ce poate fi mai rau de atat" si imediat dupa asta am cazut pe gheata, iar niste pici au inceput sa rada de mine. Le-am zambit si as fi vrut sa le spun: "Daca nu faceti poze, tot degeaba."
Nu e vina mea. M-am nascut cu doua picioare si cu doua maini stangi. Mama glumea, cand eram mica, pe seama mea, spunandu-mi ca legea gravitatiei e una din cele mai bune prietene ale mele. Intr-adevar, in copilarie, am facut deseori cunostinta cu suprafata dura a pamantului. Inainte ca tu sa apuci sa spui: "Ai grija, e o...", eu sunt deja pe jos. Daca tii la vasele tale scumpe, nu ma lasa sa servesc cina. Daca nu vrei ca apartamentul sa iti ia foc si, eventual, blocul sa sara in aer, nu ma lasa sa intru in bucatarie. Probabil ca am salvat multe vieti nevinovate atunci cand am decis ca niciodata nu am sa conduc vreo masina.
Accidentele se intampla. Mie, mi se intampla cam des, oricat de prudenta as fi. Controlorii care vin exact atunci cand mi-am uitat cardul acasa sau nu am bilet. Masinile care parca vin din toate directiile spre mine, desi traversez intotdeauna regulamentar ( ori, cel putin, asa cred...). Lumina care se stinge in lift in singura zi in care ma hotarasc sa imi infrunt frica irationala si sa merg cu liftul. Autobuzele care vin instantaneu atunci cand nu am nevoie deloc de ele si care se lasa asteptate peste un sfert de ora cand ma grabesc sa ajung undeva. M-am obisnuit cu astea, la urma urmei, eu "sparg si ceea ce nu se poate sparge"- by kannaary- ( asta daca mi se acorda timpul de a ma familiariza cu obiectul respectiv.). Cel mai mare accident ar fi ca aceste "accidente" cu care m-am obisnuit sa nu mai aiba loc, asa, brusc. As simti ca hazardul m-a tradat.
Nu, am incredere ca legile lui Murphy nu ma vor dezamagi niciodata.