duminică, 5 septembrie 2010

I write sins, not tragedies

Picaturile de ploaie ii intrau pe sub tricou si se prelingeau incet pe spatele lui. Dintotdeauna ii placuse sa se plimbe prin ploaie, cu castile in urechi. Nu se grabea, ca ceilalti oameni care isi tineau pumnii stransi de manerele umbrelelor si care alergau sa se adaposteasca undeva. Niciodata nu a inteles de ce toti acei oameni nu se opreau o clipa din goana lor, sa asculte rapaitul ploii, sa simta apa curgand pe pielea lor, infiorandu-i…Ce bine ar fi fost daca ploaia i-ar fi putut spala si sufletul!
Nu putea fugi la nesfarsit, trebuia sa se intoarca. Acel an petrecut in strainatate, departe de familie si prieteni, departe de ea, trecuse incredibil de greu. Faptul de a studia un an la universitatea de Drept in Londra era doar un pretext pentru plecarea lui. Oricum, ar fi plecat. Devenise tot mai greu sa isi infranga demonii interiori, sa asculte de vocea ratiunii, si s-a gandit ca timpul si distanta ii vor vindeca sufletul bolnav. Avea sa fie un adevarat test, intoarcerea lui. Oare reusise sa uite? Oare n-ar mai trebuit sa stea la mii de kilometri departare de ceea ce dorea, dar nu putea avea, pentru ca ar fi fost prea gresit, mai mult decat un pacat, inca un an, doi? Dar, vine o vreme cand trebuie sa te opresti, sa-ti privesti problema in fata si sa o infrunti. Reusise atata timp…Trebuia sa poata si in continuare.
Nici nu si-a dat seama cand a ajuns in fata blocului. Si-a inchis i-podul si a urcat incet scarile spre apartamentul parintilor lui. Se chinuia. Amana momentul revederii, momentul pe care il asteptase cu inima chinuita de remuscare, dar in acelasi timp tremurand de nerabdare.
I s-a parut ca de o eternitate urca acele scari spre rai, spre iad, spre izbavirea sau condamnarea lui, atunci cand a ajuns in fata usii. Era prins intre dorinta de a pleca cat mai departe si nevoia de a se intoarce, de a se mai chinui in minciuna in care traise atata timp. A batut la usa, si parca si acele ciocanituri ii tradau nerabdarea, urlau despre vina lui. Batea intr-una, ca si cand ar fi fost nevoit sa intre in casa pentru a se ascunde de o banda de criminali care voiau sa-i improaste sangele peste tot.
Sora lui geamana i-a deschis, in cele din urma. Tocmai iesise din baie, si isi pusese un prosop pe ea.
Avea sa fie iadul, pentru el.
Nu poti sa explici o obsesie. Pur si simplu, exista. O simti, ca o piatra care te loveste in cap, ca un junghi in inima, ca o sete pe care trebuie sa o stingi, ca o foame care urla Aici si Acum. Dragostea e ceva abstract, nu o poti defini, uneori nu iti dai seama de existenta ei, obsesia nu te lasa sa uiti ca e acolo. Te poate controla, sau o poti tine in frau. De cand se luptase cu ea? Nu isi mai amintea. Era ca un duel, si voia sa castige,pentru ca era prea mandru. Lupta incepuse din prima zi in care isi daduse seama ca o doreste pe sora lui geamana. Nu incepuse ca o dorinta fizica, nici pe departe, din cauza ca sora lui se ascundea in spatele unor haine largi si neatractive, era o tocilara care stia totul despre calculatoare, care se uita la filme SF si care nu avea deloc viata sociala, spre deosebire de el, ce avea foarte multi prieteni, ii placea sa iasa si era implicat intr-o gramada de activitati. Era senzatia ca ii apartine, pe care o avusese dintotdeauna. Era dorinta sa o protejeze de orice pericole. Era convingerea ca atunci cand se afla langa ea, nu mai avea nevoie de nimic altceva. De fiecare data cand se uita in ochii ei, ascunsi in spatele unor perechi de ochelari vechi, avea impresia ca acolo se afla o poarta spre o lume pe care o cunoscuse candva, pe care o uitase si pe care trebuia neaparat sa o cunoasca din nou, astfel existenta lui ar fi fost pustie, astfel ar fi ramas un gol in sufletul lui. Si, intr-o zi, nici el nu mai stia cand, s-a intrebat oare cum arata trupul ei gol si alb, si-a imaginat cum ar fi ca mainile lui sa se plimbe pe pielea ei catifelata, ori sa ii mangaie parul lung si carliontat, cum ar fi…De atunci, a dus o lupta fata de propria persoana, toate astea pentru ca avea un caracter incredibil de onest. Toti prietenii lui ii spuneau ca exista tot mai putine persoane ca el, care aleg sa faca ceea ce trebuie in loc sa isi asculte instinctele primare, dorintele copilaresti, ca este cea mai corecta si cinstita persoana pe care o stiu. De ar fi stiut ei chinul interior prin care trecea! Incerca sa isi infranga obsesia, sa o anihileze, dar nu reusea. Traia intr-o minciuna, ca totul este bine cu el, ca este unul dintre acei cavaleri la care viseaza toate fetele, bine facut, cu un caracter integru, amuzant, cand de fapt el o dorea pe sora lui! Nu putea sa isi asculte foamea, oricat de tare acel Aici si Acum, de fiecare data cand sora lui era langa el, ii rodea stomacul, ii macina inima, il lovea in moalele capului. Nu o urmarise niciodata, nu o privea noaptea cand doarme, nu incerca sa o spioneze cand facea dus, desi ideile astea ii provocau uneori erectii de care se rusina. In schimb, isi strica calculatorul intentionat din cand in cand, si se prefacea un nestiutor, pentru ca asa o putea privi chiar si ore bune cum ea i-l repara, amuzata de “nestiinta” lui. De fiecare data cand gasca ei de prieteni tocilari, majoritatea baieti, veneau in vizita, ii venea sa stea cu ochii pe ei, sa-i ia la bataie pe toti. I se parea ca toti o doresc, era de-a dreptul paranoic. O scotea in fiecare vineri in oras, si existau momente din viata lui in care astepta doar aceste seri, in care nimic altceva nu ii mai trezea interesul. Odata, a inventat o adresa de e-mail si s-a prefacut a fi un strain. Corespondenta dintre ei a durat trei luni, timp in care au comunicat mai mult decat toata viata lor, in care a aflat mai multe despre ea, pentru ca reusise sa ii castige increderea si ea, fara sa banuiasca o clipa care era identitatea strainului, i se destanuia lipsita de inhibitii. A inventat o intreaga alta poveste despre el, si-a creat o personalitate virtuala in conformitate cu tipul de baiat despre care banuia ca sora lui s-ar putea indragosti, drept urmare, dupa o luna, e-mailurile amicale s-au transformat in adevarate declaratii de dragoste. In fiecare seara de vineri, ii vorbea numai despre acel strain. El, prefacandu-se sceptic, ii spunea: Cum poti iubi pe cineva despre care nici nu stii cum arata? “. Ii raspundea ca au tot timpul din lume si ca inca nu simte dorinta de a sti asta, ca era indragostita de personalitatea lui si ca putea arata oricum, atata timp cat putea sa vorbeasca cu el despre orice. Cand citea acele confesiuni ale ei, isi simtea sufletul impacat. Ar fi aprobat orice prostie ar fi zis, ar fi sustinut orice convingere de-a ei, iubea tot ce ii spunea. Isi dezvaluia sufletul in fata lui, nu mai era fata aceea timida si tacuta, si descoperise ca adevarata pasiune pe care o facuse era pentru ceea ce era ea, ce completa intr-un mod perfect tot ce era el. Insa, atunci cand, intr-un e-mail, a scris la final ca asteapta sa ii trimita niste poze, a facut cel mai greu lucru din viata lui: i-a scris un e-mail in care a spus ca totul a fost o minciuna, ca se plictisea si de asta coresponda cu ea si ca nu mai vrea sa stie nimic de ea. Stia ca o sa-i franga inima, si ca nu i se mai intamplase deloc asta pana acum, dar imediat sentimentul de vina a fost dat uitarii, pentru ca in acea perioada si-a gasit alinarea in compania lui si petreceau impreuna mai mult timp ca niciodata.
Incerca sa isi explice obsesia. Nu reusise. Doar exista.
Un an..Un an de cand nu o mai vazuse. Un an in care de fiecare data cand vorbea cu ea la telefon, simtea un gol in stomac, in care ii simtise lipsa ca si cand cineva i-ar fi amputat o mana. Un an..Cum a putut crede ca avea sa ii treaca?
Nu indraznea sa intre in casa. Se holba la ea, indrebandu-se de ce nu fuge, speriata. Niciodata nu o mai vazuse imbracata atat de sumar. Parul negru si ud ii cadea pe umeri, drept, nu purta ochelarii, iar prosopul pe care il legase in dreptul unui umar ii ajungea pana la genunchi si dezvaluia privirilor sale o realitate mai frumoasa decat fanteziile sale. Avea talia subtire si niste sani rotunzi. De cate ori nu se intrebase cum arata sanii ei, cat ii ura tricourile care si pe el ar fi stat ca pe gard, ce nu dezvaluiau nimic!
Era ca si cand nu mai putea sa lupte. Obosise. Insa tot mai era ceva din el care se opunea. Nu voia sa o raneasca, sa ii distruga viata…
- Te asteptam sa vii maine…
Auzindu-i vocea, era ca si cand un painjen s-ar fi plimbat pe spatele lui.
- Intra, ma duc sa ma schimb…
In secunda in care s-a intors cu spatele la el, monstrul ala interior a urlat din cauza dorintei de a-i trage prosopul de pe ea. Nu stia sa defineasca ce il facuse sa reziste tentatiei. Nu banuise ca arata atat de bine.
S-a dus in bucatarie. Se simtea bolnav, iar gandurile care ii treceau prin minte il faceau sa-si doreasca sa poata sa iasa din sine insusi si sa se scuture bine de tot, sa isi dea pumni, sa se trezeasca. Sora lui! Cum putea sa o doreasca pe sora lui? Era prea gresit.
S-a intors, imbracata ca de obicei, dar in mintea lui inca staruia imaginea trupului ei acoperit doar de acel prosop.
- Cum a fost…
- Sunt foarte obosit, ma duc sa ma culc!
A plecat in camera lui, inainte ca sora lui sa mai apuce sa spuna altceva.
*
Zborul il obosise, intr-adevar. Dormise chinuit de niste visuri pe care le ura, din cauza ca erau atat de gresite, din cauza ca ii placeau prea mult. Ar fi trebuit sa traga acel prosop de pe ea, sa o lipeasca de un perete si sa o mangaie pe tot corpul. Corp, care, oricum ar fi aratat, nu ii pasa. Daca obsesia lui era pur fizica, s-ar fi consumat de mult. Ar fi intrat intr-o noapte in camera ei si ar fi obtinut ce voia. Poate ca apoi i-ar fi trecut. Obsesiile pur fizice sunt usor de satisfacut si dispar imediat. El o dorea pe ea. Dorea sa gaseasca un loc care sa le apartina lor, unde sa poata sa traiasca impreuna, unde lumea sa nu stie cat de vinovat e, dorea sa aprinda in ea macar o mica parte din ce ardea in el, incinerand incet incet tot ce mai ramasese neatins de pacat. Dorea sa isi aduca aminte de acea lume de demult oglindita in ochii ei. Dorea ca ea sa existe doar pentru el, sa o venereze toata viata lui, ca pe o icoana.
Nu mai putea rezista, avea nevoie de ea, tanjea dupa ea asa cum un orb tanjeste dupa lumina pierduta. Pentru el, nu ar fi fost nicio binecuvantare sa vada din nou, ci un blestem pacatos de perfect.
A deschis incet usa de la camera ei. Dormea ca un inger, iar razele lunii ii mangaiau chipul. S-a asezat in genunchi langa pat si si-a trecut degetele peste obrazul ei. Ar fi vrut sa o picteze. Ar fi putut sa o priveasca asa o eternitate. Ar fi vrut sa i picteze nudul undeva, pe o plaja, cu lumina lunii pline cazand pe trupul ei, facand-o sa para o zeita.
Dormea imbracata intr-unul din tricourile ei negre si foarte largi, care ii ajungea pana aproape de genunchi. A tras incet de el, in sus, avand grija sa nu o trezeasca. Isi plimba degetele peste sfarcurile ei intarite din cauza frigului. Se ura pentru ceea ce facea, voia sa se opreasca, trebuia sa se opreasca, dar ii era imposibil. Isi framanta degetele in abdomenul ei. Carnea aia..Trupul ei fragil si neprihanit, carapace a sufletului pe care il simtea completandu-l pe al lui…Era atat de bine! Si-a coborat incet degetele pe coapsele ei. Ii era sila de sine insusi, dar nu putea sa nu ii atinga pielea fina. Sora lui a inceput sa respire sacadat, dar nu deschisese ochii. “Shh, draga mea, visezi acum…Visezi ca un necunoscut iti exploreaza pentru prima oara trupul. Sunt doar un necunoscut…” I-a dat chilotii jos, fara sa se mai gandeasca la pacate si vina si iad, ci doar la felul in care ii putea venera sufletul si invalui trupul in placere, si chiar atunci sora lui s-a trezit. A scos un strigat, terifiata, dar el a apasat cu palma peste gura ei. Nu ar fi suportat sa o auda tipand. Nu ar fi suportat sa stie ca o raneste. Nu voia sa o raneasca. Sa o auda tipand, ar fi insemnat ca cineva sa ii rupa sufletul in mii de bucati, ar fi fost ca si cand sufletul lui ar fi fost infierat.
- Te rog, nu tipa! a implorat el, punand tot ce mai ramasese curat din el insusi in rugamintea asta, punandu-si sufletul in palme in fata ei. Nu vreau sa te ranesc. Sa te ranesc…E ultimul lucru pe care l-as face.
I-a dat drumul la gura. Il ascultase. Linistea din incapere parca era de gheata.
Lacrimi de frica si neputinta curgeau din ochii ei, in timp ce el isi apropia tot mai mult fata de chipul ei. Ar fi vrut sa ii guste lacrimile. Ar fi vrut sa le inchida undeva si sa ii promita: Vor fi ultimele lacrimi pe care lei varsa. Atata timp cat voi fi cu tine, vei fi protejata de suferinta.” I-a sters o lacrima si a soptit:
- Nu mai plange, draga mea.
*
Imediat ce s-a auzit soneria metalica, toti cursantii unei scoli de vara au iesit in ziua calduroasa. Printre ultimii, se afla o fata scunda, ce se pierdea intr-un tricou negru cu Star Trek. Era ca si invizibila pentru restul lumii.
Acum, ii placea ca sora lui are stilul pe care il are. Trecea astfel neobservata. Cat de fericit era niciun tip nu isi indrepta privirile spre ea, dorind-o, asa cum faceau cand vedeau fete imbracate in fuste scurte! Cat de fericit era ca el era singurul care o venera, care putea sa o transforme intr-o opera de arta!
A ajuns langa el. Dincolo de sticla ochelarilor, parca il priveau proprii ochi, iar atunci cand i-a zambit, a avut impresia ca se uita de fapt in oglinda. Era zambetul lui.
In acele clipe, se uita la sora lui si vedea o oglinda perfecta a propriei persoane. Se uita la ea si se vedea pe sine insusi, asa cum ea era pierduta pe acolo, prin sufletul lui. Candva, aveau sa gaseasca un loc unde iubirea lor sa nu mai fie un blestem.