- Ce cauti aici? - Ma asteptam la o primire mai calduroasa. - Nu te-am invitat! Mi-am tinut usa inchisa doar pentru ca tu sa stai departe de mine. - Gresesti. Ai uitat-o deschisa azi. - Dragoste, pleaca! Nu am loc pentru tine aici. - Imi fac eu. O sa scot din dulapul asta toate materialele croite din Egoism, imi irita pielea. O sa-ti strang toate Anxietatile intr-un ghem si o sa le arunc intr-un colt. Vezi bagajul asta? E plin cu propriile mele Temeri, care te vor coplesi. De asemenea, trebuie sa-i gasim un loc si surorii mele, Nebunia, o sa soseasca in curand. Ce camera mica ai! O sa stam putin inghesuite… - Arati..Altfel decat mi te imaginam, - Cum credeai ca arat? - O femeie frumoasa si eleganta. Ca o zeita. Puternica, neinduratoare. Esti insa…fragila. Si e cu toate vanataile astea pe bratele tale? - Adun o vanataie de fiecare data cand cineva ma da afara din casa lui, dupa ce m-a gazduit pentru putin sau mai mult timp. Unii se plictisesc de mine, altora le e frica, nu stiu de ce, iar altii, pur si simplu, nu stiu sa ma ingrijeasca. - Si de ce tusesti atat de mult? - Le tot spun sa inchida geamurile, pentru ca sunt sensibila si ma ia curentul repede, insa nu ma asculta. Le lasa intredeschise. Se tot uita in afara, crezand ca acolo poate este cineva mai bun decat persoana datorita carora au uitat intr-o zi oarecare sa inchida usa, iar eu am putut intra astfel in viata lor. - De unde sa cumpar eu toate medicamentele ca sa te ingrijesc? - E simplu. Te duci la farmacie si ceri cateva pastile de Loialitate, un sirop de Incredere, putina Pasiune si neaparat Respect si Acceptare. Administrate constant, in doze echilibrate, ingredientele astea sunt singurele de care am nevoie ca sa ma ingrijesti. - Dar nu poti intra asa, brusc, in viata mea! - Ai geamurile inchise. E cald aici, la tine. - Pleaca! - Credeam ca esti altfel decat restul lumii. - Nu. Pleaca si fa asta asa cum trebuie. Bate la usa! * - Cioc-cioc! - Cine e acolo? - Dragostea. Pot sa intru? - Da. Dar asteapta putin, sa-mi fac curatenie in camera. Sa sterg tot praful asta format de Frica. Asteapta sa fac rost de toate medicamentele de care ai nevoie. Sa invat cum sa am grija de tine. Stii, unii oameni te gonesc din teama ca tu sa nu pleci intr-o zi, asa de brusc precum ai intrat in vietile lor. Eu nu vreau asta. Cauta-ma iar cand ai sa fii sigura ca de la mine nu mai pleci. Iar pana atunci am sa incerc sa devin persoana care poate avea grija de tine asa cum trebuie. - Bine. Pot sa mai astept. Dar sa lasi geamurile inchise.
Am citit demult o parabola despre inima si minte, in care erau comparate cu doi oameni nevoiti sa iasa dintr-o padure cu carari intortocheate, un adevarat labirint. Mintea era oloaga, nu avea picioare, dar avea o vedere incredibil de buna; inima avea niste picioare de atlet, dar era oarba. Dupa ce au incercat, incapatanate, sa reuseasca pe cont propriu sa strabata padurea, si-au dat seama ca cea mai buna cale de a reusi este sa faca o echipa: mintea sa se suie pe umerii inimii si sa ii spuna pe unde sa o ia, iar inima sa ii urmeze indicatiile. Reamintindu-mi recent aceasta parabola, mi-am dat seama ca este poate unul dintre cele mai frumoase lucruri care s-au spus despre raportul ce trebuie stabilit intre ratiune si simtire. Mintea vede foarte bine. Judeca limpede orice situatie. Ne infatiseaza lumea, asa cum este, dintr-o perspectiva obiectiva. Prin ratiune, ne diferentiem de restul lumii. Gandim, ne punem intrebari despre ceea ce vrem sa devenim, ne stabilim anumite teluri, apoi incercam sa le atingem. Ascultandu-ne doar mintea, insa, nu vom reusi, pentru ca este oloaga. Inima, in schimb, este oarba. Simte in loc sa analizeze, vede totul dintr-o perspectiva subiectiva, in culori prea luminoase sau intunecate, insa…ce picioare rapide are! Inima indrazneste, inima este cea temerara, gata sa isi asume riscuri. care poate apuca pe calea dezvaluita de minte. Mintea este ca un ghid, creeaza actiuni, dar nu intelege care este rostul de a te entuziasma si de a lupta pentru ca aceste actiuni sa se transforme in realitate, pentru ca este rece. Inima, entuziasmata, trebuie sa o asculte. Exista oameni de o luciditate extrema care nu isi asculta inima si se taresc prin viata neintelegand cum sa isi realizeze existenta in functie de ceea ce vad. Vad atat de bine lucrurile, exact asa cum sunt, dar le lipseste curajul inimii. Exista alti oameni care isi asculta doar inima. Alearga nesabuiti fara sa vada nimic si sfarsesc prin a cadea in tot felul de gropi. Insa, atunci cand lasi mintea sa decida directia si inima sa te ajute sa ajungi acolo…Poti iesi din fiecare labirint in care te mai gasesti, de-a lungul vietii.
- Sufletul meu se izbeste de pietre in timp ce viseaza la stele. Picteaza cele mai frumoase picturi pentru oamenii orbi. Cand vrea sa fotografieze alte suflete, ii ies toate pozele miscate, pentru ca le priveste dintr-un unghi gresit. Ii e frica sa zboare, nu de teama ca s-ar putea prabusi, ci din spaima de albastrul senin in care sunt colorate sufletele care au zburat prea departe si care au ajuns sa vada lumea clar, asa cum este. Are un strat de protectie fragil, sufletele de otel o pot indeparta doar cu o soapta. Se regenereaza repede, insa de fiecare data mai aduna o cicatrice in locul unde a trebuit sa coasa in golul lasat de sufletele tari. O, nu e neted…E colturos. Brazdat de toate adanciturile cusute repede si stramb. Insa tot de plastilina ramane. Oricine il poate modela. De-ai sti cat de impiedicat este atunci cand e nevoit sa se plimbe prin saloane pline de alte suflete…Suflete intelepte, suflete meschine, suflete mandre, suflete temerare…Ar ramane bucuros in camera din spate de unde sa le priveasca pe toate cum joc intr-un spectacol absurd. Nu ma asculta. Ii spun: Du-te si joaca! Vede doar vazele de portelan frumos lucrate pe care le-ar sparge in goana lui, pentru ca daca ar juca, nu ar putea sa o faca decat dand tot ce e mai bun din el, iar cand dai tot ce e mai bun din tine, nu te mai uiti ce lucruri spargi in jurul tau. Ar ramane apoi cioburi in urma lui. Ii e frica de cioburi. Nu are presuri unde sa le ascunda, nu are camere unde sa le depoziteze. Are doar un hol de asteptare. Oamenii niciodata nu raman in holurile de asteptare. Stau aici sa rasfoiasca reviste ori sa bea un pahar cu apa si pleaca atunci cand li se deschid usile catre ceea ce asteapta. E incomplet. Are multe gauri. Poate ca exista un suflet care e format din materie exact in golurile lui si care prezinta goluri exact unde s-a adunat materie in el si, imbinat cu el, sa iasa un suflet mare, intreg, frumos. Nu vorbesc despre vreun El. Sufletele sunt neutre. Acest suflet…Ar putea fi oricine. Dar nu e un oricine care vine in vizita si apoi pleaca pe la alte suflete. E un oricine langa care sufletul meu n-ar mai visa la stele, ci ar observa cat de frumoase sunt firele de iarba. Care i-ar vedea picturile. Care l-ar invata tehnici de focalizare, pentru ca pozele sa infatiseze celelalte suflete clar. Ar putea zbura, impreuna, doua suflete patate de albastru. N-ar mai avea nevoie de nicio protectie, pentru ca acest suflet nu ar vrea sa rupa vreodata ceva din el. Si in final…s-ar lua de mana si ar juca, impreuna, chiar daca spectacolul e la fel de absurd. Dar nu ne ajunge o viata sa gasim acest suflet. Suntem atat de multe…De asta am venit aici. Schimba-mi sufletul! Vreau unul cuminte. Prins intr-o cutiuta de lemn. Care sa nu se intrebe atat de multe lucruri, care sa nu fie constient ca e incomplet. Sa nu ii fie frica de zbor, din simplul fapt ca nu vede care e rostul sa te pictezi in albastru, din simplul fapt ca nu vrea sa zboare. Nuantele de gri sa-i fie de ajuns. Stelele sa fie doar niste corpuri ceresti pentru el, nu pietre de care sa-si izbeasca idealurile in timp ce-si striveste talpile in pietrele de pe pamant. Si mai ales…Care sa joace. Pentru ca de asta avem suflete. Ca sa jucam. - Nu pot sa iti dau alt suflet. - Am strabatut tot muntele asta degeaba? Trebuia sa asezi fabrica asta de suflete la poalele muntelui. Sa vina multi aici…Sa isi aleaga ce suflet vor. Ai atatea suflete in cutiile astea…Imi poti da unul. Uite, cutia aceea mica de acolo…Imi place. Cred ca ascunde un suflet potrivit pentru mine. Pot sa-l probez? - Singurul suflet potrivit pentru tine e acela pe care il porti acum. - Atat de fragil, atat de moale? - Da. Bucura-te ca e fragil! Sufletele tari niciodata nu vor cunoaste ce inseamna suferinta. Eu doar am grija de toate sufletele astea, dar stiu ca ele va sunt impartite pentru a descoperi ce inseamna sa sufere si pentru a gasi o cale de a se regenera. - Uite cate cusaturi are! E…urat. - Fiecare cusatura vorbeste despre faptul ca sufletul tau a indraznit sa simta. Sa fie suflet. De ce ai vrea unul neted? Odata ce pleci de aici, odata ce te intorci in lume…Cat crezi ca va ramane asa? - Exista unele suflete fara nicio taietura. - Le ascund foarte bine ori au deprins, in timp, tehnica cusutului incat sa nu ramana cicatrici vizibile. Dar, daca ai sa le privesti in intregul lor, pana si in cele mai tari suflete ai sa vezi cicatrici. Uneori, sufletele se ranesc unele pe altele doar pentru ca asa mai uita de propriile rani. - Sufletul asta…e tot ce am? - Da. Dezamagita, fata a iesit din fabrica de suflete pe care o cautase vreme indelungata, tarand dupa ea sufletul-i care se lovea de pietre si visa la stele. Nu a observat toata coada de oameni care voiau alte suflete. Imediat dupa ea, a intrat la pazitorul tuturor acelor suflete nou-noute, care nu traisera nimic, care asteptau un trup in care sa devina prizionere, un tanar care s-a plans ca sufletul lui e prea cuminte, ca nu se intreaba multe lucruri, ca niciodata nu i-a fost frica sa zboare pentru ca nu vede care e rostul sa te pictezi in albastru…Si ca ar vrea un suflet care sa se izbeasca de stele. Dar cand fotografia alte suflete, pozele ieseau perfect. Nu cunoscuse niciodata ce inseamna sa iubesti, din cauza asta.
Se spune ca, pana la urma, regretam mai mult lucrurile pe care nu le-am facut decat lucrurile pe care le-am facut. Asta inseamna ca am sa regret atat de multe lucruri… Am sa regret fiecare vorba pe care nu am spus-o pentru a nu face pe cineva sa se simta prost. Cuvintele astea pe care am sa le las in continuare sa imi arda limba decat sa raneasca. Am sa regret fiecare prostie pe care nu am facut-o, din teama de ce ar putea spune ceilalti. Din teama de judecata lor. Am sa regret fiecare clipa in care m-am ascuns din teama de a nu ma face de ras. Am sa regret, tot am sa regret, pana ce imi voi da seama ca mai trebuie sa si traiesc. Dar e o nepasare dulce in regretele astea…
- Daca as fi un scriitor…As vrea sa am o Muza fara chip, fara nume, care sa ma ajute sa recreez in opera mea viata, sa gasesc acel mister primordial…Sa ii fac pe toti sa-mi citeasca operele infiorati. Cuvintele mele sa cutremure imperii, sa purifice sufletele cititorilor, sa distruga pentru a crea din nou, sa creeze lumi intregi din ruine. De fiecare data cand as fi in pana de idei, aceasta Muza mi-ar sopti in ureche despre ce sa scriu. Asa ca…Esti in stare sa fii o astfel de Calliope? Pentru ca nu am nevoie de compania cuiva care nu imi poate oferi raspunsuri perfecte atunci cand nu le pot gasi de unul singur. Am nevoie de cineva care sa ma ajute sa devin mai bun decat oricine. -Nu, nu pot fi niciodata Muza ta. Nu iti pot sopti cuvinte despre misterele lumii. Nu le cunosc. Te-as minti. Nu pot fi o sursa de inspiratie pentru harul tau creator, pentru ca sunt atat de obisnuita…Nu am parul de aur si privire care sa te captiveze, nu stiu sa tes o panza de paianjen in jurul nimanui. Insa, pot fi cititorul tau personal. Imi poti citi din opera ta zi si noapte. Iti pot cara manuscrisele la toate librariile, pot vorbi despre cat de talentat esti in fata a sute, mii de editori, pana cineva va spune: “Da. Il vom publica.” Daca s-ar intampla sa ai vreo pana de inspiratie, nu voi fi o imagine ireala, o plasmuire a imaginatiei tale, care sa te scoata din acest impas. Voi fi acea persoana reala pe care o poti suna la miezul noptii, vorbindu-i despre problema ta; care va veni la biroul tau, iti va intinde o cana de cafea si iti va spune: “Rezolvam noi cumva asta.” Asa ca nu, nu iti pot oferi raspunsuri perfecte, iti pot oferi sprijinul meu. - Daca as fi un fotograf…As vrea sa am un model perfect. O femeie de o frumusete desavarsita, cu niste ochi care sa socheze prin intensitatea unei culori neobisnuite, cu chipul expresiv. Acest model ar trebui sa stie sa imi asculte indicatiile, pentru ca poza sa iasa asa cum imi doresc. Mai mult, ar trebui sa ma surprinda venind cu idei proprii, originale. Ar trebui ca atunci cand vreau sa fac poze care sa exprime, cumva, tristetea, sa poata sa isi creeze o fizionomie conforma cu imaginarul pe care vreau sa il creez. Ca atunci cand vreau sa fac poze care sa ii faca pe oameni sa zambeasca, spunand: “Uite, mai exista fericire…” Sa isi transforme imediat chipul intristat, brazdat de durere, intr-un chip care sa radieze de fericire. Sa imi ghiceasca dorintele si sa fie expresia concreta a gandurilor mele despre lume, de la un moment dat, ganduri transpuse in poze. Fotografiile noastre sa ii lase pe toti mai mult decat fascinati. Sa nu isi mai gaseasca cuvintele. Sa vorbeasca despre ce cunosc ei cel mai bine, dar si despre ce nu vor cunoaste niciodata. Sa ii faca sa se indragosteasca din nou de o lume frumoasa, dar in acelasi timp sa se ingrozeasca de uratenia ei. Asa ca…Esti in stare sa fii acest model? - Nu, nu pot fi niciodata modelul tau. Parul meu e prea ciufulit pentru asta, chipul meu este prea comun. Nu este deloc expresiv. Nu poate sa iti ghiceasca ideile. Ti-ai pierde cumpatul incercand sa imi explici cum sa ma uit la obiectiv, cum sa stau, cum sa ma imbrac, cum sa zambesc sau sa nu zambesc. Dar pot fi cea care iti aranjeaza munca in colaje perfecte, in timp ce tu te-ai odihni dupa o zi in care ti-ai fotografiat modelul perfect. Ti-as developa pozele, as avea rabdare sa creez o poveste pe seama lor. Ti-as lua portofoliul cu poze si l-as arata tuturor galeriilor de arta. Asta in timp ce ti-ai lauda modelul, ca doar el te ajuta in munca ta. Asa ca nu, nu pot fi un model perfect cand perfectiunea e ceva ce nu pot atinge niciodata, dar pot fi acea care are grija ca pozele tale sa nu se prafuiasca in cine stie ce coltisor. - Daca as fi un cantaret, as vrea sa am un grup de fani innebuniti, care sa ma motiveze. Sa fie acolo, la toate concertele mele, urland inflacarati. Sa ma considere un Dumnezeu, sa ma adore. Sa ii vad acolo, in public, adorandu-ma mai mult decat ceilalti spectatori, pana la fanatism, mi-ar gadila orgoliul mai mult decat orice. Asa ca…Esti gata sa fii cel mai mare fan al meu? - Nu, nu pot fi cel mai mare fan al tau. Nu ma simt bine intr-o multime, si nu ma pot manifesta atat de zgomotos. As fi fata aceea care te asteapta in culise, dupa un concert, te saruta scurt pe buze si iti spune: “Felicitari”. Fanii…Se schimba mereu. Oricand isi pot da seama ca nu e nimic de adorat la tine, oricand poate aparea alt artist care sa ii cucereasca. La fiecare concert, sunt alte chipuri, alti tineri care au nevoie sa simta ca apartin unui grup si isi gasesc un artist pe care sa il venereze cu totii. Dar eu…As fi singurul lucru constant din turneele tale. Asa ca nu, nu pot fi fanul tau, pot fi aceea care, din culise, stie ca acel cantaret atat de sigur pe el pe scena, inainte de concert are emotii….Si exact asa as adora la tine. - Daca as fi un doctor, as vrea sa imi gasesc un colaborator la fel de inteligent ca mine si mi-as propune un tel maret, care ar revolutiona medicina ( ca, de exemplu, sa gasesc leacul pentru cancer). Alaturi de acel partener, am sacrifica totul pentru a ne atinge telul. Am intampina erori, ne-am deznadadjui, pentru ca apoi sa ne ambitionam din nou…E vorba de nopti nedormite, de a da ce e mai bun din tine. Asa ca…Esti gata sa fii partenera mea intr-un asemenea proiect? - Nu, nu pot fi partenera ta in asta. Nu inteleg deloc stiintele exacte. Nu am rabdarea de a duce la capat un asemenea proiect revolutionar. Nu pot fi nici macar asistenta ta, in asemenea situatie. Sunt prea impiedicata si probabil te-as incurca mai mult decat sa te ajut. As fi…Pacientul bolnav de boala pe care vrei sa o invingi. Motivul pentru care te straduiesti atat de mult sa ii gasesti leacul. Ca sa ma vindeci. - Deci, nu poti fi nimic din ce vreau eu. - Nu, nu pot. Dar pot fi tot ce ai nevoie. - Vreau perfectiune. - N-ai sa gasesti. Iti pot oferi doar loialitatea mea. - Loialitatea ta nu ma poate ajuta sa ajung pe adevarate culmi ale succesului. - Dar e al naibii de buna daca s-ar intampla sa mai si cazi pe parcurs, nu?
Te uiti la mine ca si cand ai vrea sa afli care sunt cele mai infioratoare temeri ale mele, in fata caror as prefera mai degraba sa-mi scot inima din piept si sa o arunc in abisul unei prapastii, decat sa fiu nevoita sa le infrunt…Doar ca sa imi arati ca exista atrocitati mult, mult mai teribile. Irisul iti miroase a benzina pe care tocmai ce ai aruncat-o peste mine. Ma strangi de inchietura mainii. Degetele tale? Doar niste chibrituri aprinse. Instinctul de conservare imi spune sa fug, cat mai departe, sa fug de tine, cel mai rau cosmar, sticluta cu otrava peste care am scuipat, cu sange, cuvantul “Antidot”, dar pupilele-ti Gorgone impietriesc fiecare bucatica din corpul meu obosit. Asa ca tot ce pot sa fac este sa stau, sa ma sprijin pe niste picioare de gelatina si sa astept sentinta. Am devenit doar o papusa scamosata. Ai atasat niste fire in sistemul meu limfatic care-ti transporta ura electrica, fire de care tii cu niste degete de metal pe care nu le pot frange. Desi controlezi totul, desi sunt doar o proiectie a unui fragment din mintea ta, o incregatura de celule anemice de care nu ai mai avut nevoie si ti le-ai smuls din epiderma, singura farama de ratiune proprie care mi-a mai ramas, sanctuarul meu, locul acela unde sunt doar eu fara ca tu sa continui sa ma distrugi chiar si atunci cand nu mai ai ce distruge, imi comanda sa evit sa ma uit la tine. Asa ca imi cobor privirea.
Nu..Trebuie sa te uiti la mine. Nu esti Orfeu, nu vei avea niciodata vreo Euridice, pentru ca in Iadul in care te-am inchis, ti-am construit un turn din smoala, am spart cheia in mii de bucatele, si fiecare bucatica i-am dat-o unui alt demon sa o inghita. Nu e cale de iesire, pentru tine. Te trag de par si te oblig sa te uiti la mine, pentru ca trebuie sa admir cat de frumoasa esti, asa, distrusa,ca o papusa de portelan crapata, trebuie sa-mi admir opera. In timp ce imi imping degetele in pometii tai,degete-ghiare ascutite, degete ce iti perforeaza pielea si fac ca oasele sa iti sangereze, imi amintesc ca ei toti spun ca nu poti sa frangi o inima deja franta.Nu, dar poti face in asa fel incat sa ii reamintesti constant de cat de franta este, sa nu o lasi sa incerce sa se refaca. Sa te otravesc, sa iti amintesc intr-una de cat de…degeaba esti, sa gasesc o cale sa intru in venele tale si sa picur acolo adevarul, pana ce inima ta iti pompeaza otrava-mi-saliva in tot corpul, otrava ce si-a gasit cel mai sfant lacas pe varful limbii mele, e ceea ce ma pricep cel mai bine sa fac. Inca ma implori din priviri sa te crut, macar de data asta, desi stii ca nu imi poate fi mila de tine. Biata de tine…Iti pot mirosi frica. Iti masez incet umarul, pe cat de bland pot, doar pentru ca stiu ca atingerile mele sunt un supliciu pentru tine.
Ajunge sa iti apesi degetele in umarul meu, ca eu sa preiau sarcina lui Atlas. De fapt, eu sunt Atlasul ce iti cara toti scheletii. Ti-ai adunat toata durerea, toate temerile, toate insecuritatile, le-ai transformat in roci si ai asezat muntele astfel format, pe umerii mei. Sunt nevoita sa traiesc asa, carand pe umerii mei tot ceea ce te sperie. Mi-ai deformat coloana vertebrala, mi-ai frant oasele, greutatea crucii tale apasa, in fiecare zi, peste spatele meu. De asta zambesti acum, nu? O stii prea bine. Ma mangai pe par si ai putea pacali pe oricine prin acest gest de tandrete, dar eu stiu mai bine ca realitatea este alta. Zambetul tau malitios te da de gol, zambetul tau care miroase a ciuma. Epiderma ta imi intoxica melanina, e ca si cum pe varfurile degetelor tale se afla atomi de sulf care imi distrug parul. Ma intreb de ce ai venit si de ce stai asa, fara sa faci nimic, dar stiu ca asta face parte din micul tau joc de a ma tortura, de a te juca de-a ruleta ruseasca cu mintea mea. Oh, te stiu atat de bine…Iti place sa iti admiri creatia, nu? Iti place sa vezi ce ai intoxicat, ce ai distrus? Pot suporta, a trecut prea mult timp. Am devenit doar un container, o groapa de gunoi in care iti arunci toate mizeriile, si nu va veni ziua in care sa dau afara tot din mine si sa acopar planeta intreaga de suferinta ta, pentru ca ai pus un munte de miliarde de tone capac peste inima mea in caz ca ar putea citea, peste vocea mea care s-ar putea frange intr-un tipat apocaliptic.
Tremuri. Bataile inimii tale imi bubuie in urechi. Nu inteleg de unde atata putere, atata vitalitate. Imi bag mana inghetata in tricoul tau si imi urc degetele incet pana la pieptul tau, pana acolo unde as putea prinde in palmele mele ecoul batailor inimii tale. Incet, pentru ca vreau sa ma bucur de felul in care atingerile mele te fac sa urli…Doar ca nu se aude nimic. Pentru ca ti-am cusut, de mult, buzele, ti le-am lipit una de alta si nu te poti face auzita, doar ca eu stiu tot ceea ce gandesti inainte ca tu sa fii constienta de gandul tau, stiu tot ceea ce vei simti cu secole inainte ca tu macar sa iti dai seama ca simti ceva. Imi lipesc palma de pieptul tau. Ah, cat as vrea sa iti rup o coasta si sa penetrez cu ea stratul inutil de piele care iti ascunde inima, sa o infig in piept brusc, ca sa ajung astfel la inima ta, pe care sa o strang in pumnul meu, sa o ucid de sute,mii de ori, sa o aduc la viata doar pentru a o ucide din nou, sa abuzez de ea! Sa fiu chirurgul cu mana bagata pana la cot in cavitatea ta toracica si sa ajung sa aflu cum e construita inima pulsand de viata a Galateei mele…Imi apropii chipul de al tau, ce acum sute, mii de ani a fost doar piatra. Piatra din care m-am nascut si pe care am adus-o la viata.
Ti-ai apropiat atat de mult fata de a mea, incat iti vad fiecare por. Incat imi furi oxigenul, ma sufoci, de parca plamanii mi s-au urcat pana in esofag si ma impiedica sa respir…Asa ca sunt nevoita sa raman asa, lipita de tine, ca sa iti respir porii. Iti plimbi mana pe spatele meu, pe sub bluza pe care o port, de parca ai vrea sa-mi sfarami fiecare os, sa-mi scoti coloana vertebrala si sa o incolacesti apoi in jurul gatului meu. Sa-mi arati ca sunt atat de neimportanta pentru tine, incat nici macar sa ma ucizi nu faci un efort prea mare…Incat chiar si atunci cand ma omori, eu te ajut sa faci asta. Brusc, te napustesti asupra mea ca un animal de prada si iti lipesti buzele inghetate de buzele mele aride. In acel moment, agonia mea atinge punctul culminant, si ma desprind in mii de bucatele cu forta aceea care a creat universul acum miliarde de ani…
Degeaba opui rezistenta, degeaba incerci sa lupti…Limba mea-fierastrau iti va umple gura de sange. Ambrozia mea. Nu pentru ca ma satisface durerea ta, nu pentru ca tanjesc dupa asta, ci pentru ca de asta m-am nascut. Te-am blestemat, nu te las sa uiti unde e locul tau, pe pamant, zvarcolindu-te, plangand in suspine grohaitoare. Te-am uratit prea mult ca tu sa mai poti plange asa cum plang eroinele din filme, cand plansul le face mai frumoase ca niciodata. Imi trec varful limbii peste buzele tale. Incet, ca sa savurez fiecare secunda in care agonia iti roade genunchii. Te-ai prabusi chiar pe podea, dar nu te las sa ajungi atat de jos, incat sa nu mai ma simti.
Nu! Te rog…Doar de data asta…Lasa-ma in pace!
Oh, micuta mea…In van te rogi de mine. Salveaza-ti energia, vei avea nevoie de fiecare atom ca sa nu arzi atunci cand voi trimite Vezuviul asupra ta.
Nu si de data asta…Pot sa lupt. Pot sa iti rezist. Pot sa te privesc drept in ochi si sa scuip inapoi tot ce trimiti asupra mea.
Esti doar o fecioara pe care o sacrific pe altarul suferintei, pentru zeul Nimicului. Si, in clipele astea cand trag de parul tau in toate directiile si iti fortez buzele sa se intredeschida pentru ca limba mea sa poata abuza de tine, intreaga, realizezi ca nu iti mai ramane nimic de facut decat sa astepti sa treaca Apocalipsa. Furia a sute de mii de soldati de pe campul de lupta nu se compara cu ura cu care limba mea se invarte, danseaza, iti sparge fiecare buba pulsand de puroi ce si-a gasit gazda in cavitatea ta bucala, ciuma cu care te infestez de fiecare data cand respir langa tine.
Limba ta e un cutit cu care scrijelesti pe cerul gurii mele acel cuvant din opt litere pe care nu l-am cunoscut niciodata. Imi umpli gura de sange pe care trebuie sa-l inghit. A ajuns pana in plamanii mei si i-a dizolvat. Iti respir limba. Dar nu te pot inhala mult…Atomii mi se evapora, incet.
Si totusi nu inteleg de ce esti asa dulce…De ce sarutandu-te e ca si cand m-as plimba prin gradina lui Pan. Cum poti gasi o cale sa transformi puroiul fiintei mele intr-o molecula rupta din Eden, mirosul cojilor de portocale, sunetul molcolm al ploii de toamna, fosnetul fin al unui voal din satin ce cade de pe o piele neprihanita…Cum imi rezisti, cand esti atat de slaba…
Acum…Intelegi? Acum intelegi care e puterea mea? Pentru o secunda, doar o fractiune de secunda, unghiile mele ti-au penetrat coloana vertebrala, de-a lungul ei.
Nu pot…Nu mai pot sa te chinui…Imi desprind buzele din inclestarea in care se luptau cu buzele tale, ca niste lame ascutite, si cumva, sangele tau de pe buzele mele ma arde. Vreau sa-l sterg…Dar nu se ia. Fiecare rau pe care ti-l fac imi infiereaza cate o bucatica de piele.
Acum intelegi ca atunci cand ai renuntat sa mai porti in tine slabiciunea mea si m-ai refuzat, creandu-ma, ai renuntat la tot ce poti avea mai frumos, la tot ce te poate salva? Ai renuntat la inocenta cu care mi-ai fabricat inima, ai renuntat la speranta ce nu mai poate pleca din ochii mei, speranta ca intr-o zi totul va fi bine? Acum intelegi ca puterea ta, felul in care ma distrugi si ma faci sa ma ghemuiesc pe pamant si sa nu ma pot misca de acolo, e doar o masca sub care iti ascunzi slabiciunea?
Adevarul ma loveste ca un fulger. Cum pot sa mai raman la fel? Ingenunchez in fata ta, doar o biata umbra care iti intuneca existenta. Asta am facut…Am intunecat, am tot intunecat tot ce ai tu mai frumos, crezand ca asta e cruzime. Lacrimile mi se tot aduna in gat, nu pot sa le mai tin prea mult ascunse. Imi lipesc fata de abdomenul tau si le nasc, pentru prima oara.
Lacrimile-ti-smoala imi perforeaza stomacul si fierb apoi in mine, dar pot rezista, pentru ca doar asa te pot sustine. Acum, intelegi? Intelegi cum te-am lasat sa ma urasti, sa ma distrugi, sa abuzezi de fiecare particica din mine, sa apesi cu toata greutatea pe corpul meu oblingandu-ma sa stau la pamant si sa acoperi tot cerul senin spre care as fi putut visa intr-o zi ca il pot atinge? Daca asta este jocul pe care il joci ca sa uiti ca de fapt inima ta este cea distrusa, rupta in miliarde de bucatele, sa-ti uiti monstrii, teama, sa uiti cum lipsa de iubire ti s-a urcat din inima ca o piatra, in gat, si sta acolo impiedicandu-te sa respiri…Acum, intelegi?
Cum am putut crea minciuni atat de puternice, cum te-am putut distruge asa? Iti ridic bluza in sus si pentru prima oara iti ating pielea fara ca asta sa te doara. Finetea ei ma distruge. Imi lipesc buzele de pielea ta, dar stiu ca nu exista iertare. Stiu ca nu exista cale de intoarcere. Ca voi continua sa te distrug ca sa uit de propriile-mi rani.
In tot timpul asta, as fi putut sa te urasc, si astfel, sa ma eliberez.Dar te-am lasat pe tine sa faci asta. Nu am timp sa te urasc, pentru ca trebuie sa te vindec. In fiecare zi, te vindec, suportandu-ti vorbele cancerigene ce ma fac sa cred ca sunt un nimic. Minciunile despre cat de hidoasa sunt, despre cat de diform e corpul meu. Cum doar pentru tine pot fi frumoasa, pentru ca sunt creatia ta. As putea trai atat de liber…Dar m-am inchis singura intr-o cusca pe care ai ascuns-o in mijlocul suferintelor tale, si, in timp ce strang cheia in mana, peretii se tot strang peste mine, iar eu nu evadez, ca sa nu te prabusesti. Eu ma pot prabusi…Dar tu...
Mi-am dat seama cata durere ascund in mine si cum doar tu ma poti elibera de ea…Mi-am dat seama cat de fragmentata e inima mea, cum are nevoie de bucatelele din inima ta peste care am turnat incontinuu otrava ca sa bata, cu adevarat. Si plang tot ce mi-am dat seama. Plang si re rog sa ma ucizi cumva, sa ma dizolvi in adancul viscerelor tale in care imi imping degetele, sa ma ierti…Ma mangai incet pe par si tot ce vreau e sa fac e sa te fortez sa mi-l smulgi, sa tragi de el cu furie…Si atunci cand ingenunchiezi in fata mea si ma saruti pe frunte, suferinta impusa de adevar a atins paroxismul.
Taci, nu-ti mai urla durerea prin lacrimi, si lasa-ma sa iti spun ca doar daca inima ta este franta, asta nu inseamna ca nu va veni o zi in care vei rade atat de tare incat te vei tine cu mainile de stomac. Doar daca acum sufletul ti-e inghetat din cauza lipsei de iubire, asta nu inseamna ca nu vei intalni persoanele care sa-l trezeasca. Lasa-ma sa te vindec…
Imi inchid ochii si pentru prima oara, renunt la control. Iti lipesti tandru buzele de ale mele si le tii acolo, vrand sa vindeci fiecare crapatura, sa-ti cureti sangele ce a mai ramas pe ele. Te aud soptind, ca o parere: “Uita-te cat m-ai distrus…” Stiind ca o sa ma ard, iti ating iar inima si ii simt fiecare taietura pe care am realizat-o fara sa te anesteziez. Iti cobori incet buzele pe gatul meu si prima mea intentie e sa fug…Sa ma rup de tine. Sa nu mai existe noi. Dar parca inainte sa iti lipesti buzele de pielea mea, ai muscat din aurul varstei cand sufletu-mi stia ce inseamna fericirea, asa ca nu pot fugi.
Daca as putea sa-ti repar oasele doar mangaindu-te…Doar la asta ma gandesc in timp ce mainile mele aluneca incet de-a lungul bratelor tale. Sa indepartez frica din ochii tai, frica ce s-a cuibarit in tine, pe care ma obligi sa o car cu mine in lume, doar sarutandu-te…La asta visez in timp ce buzele mele s-au blocat intre ale tale. Daca as putea picta peste uratenia ta cea mai frumoasa pictura…Nu pot. Nu mai pot nici macar gandi, imi las trupul sa gandeasca in locul meu, cand te apleci peste mine, fortandu-mi spatele sa se lipeasca de podeaua rece. Imi inclestez pumnii, parca vrand sa perforez podeaua cu ei, atunci cand te asezi peste mine, fixandu-ti oasele intre ale mele, asta doar ca sa nu ma sprijin de tine. Inima imi bate undeva in adancul plamanilor tai, si, de fiecare data cand respiri, ma salvezi de moarte. Inchid ochii si renunt la orice urma de control pe care nu l-am avut niciodata, atunci cand imi desfaci primul nasture de la bluza pe care o port.
Mi-e frica sa nu iti ard bluza cu mainile mele monstruoase, maini ce n-au cunoscut niciodata vreo atingere calda, maini ce au racait prin noroi si au adunat spini pe care nu s-a chinuit nimeni sa ii scoata, asa ca nu ma grabesc.Ai asteptat atat de mult clipa in care eu sa-mi dau seama de adevar, dar acum ai uitat asta. Acum, vrei doar sa simti si altceva decat mizeriile pe care te-am obligat sa le induri. Asa ca renunti si la ultima farama din instinctul de a te proteja. Iti pot simti nerabdarea bubuindu-mi in creier.
Atat de mult timp am cunoscut atingerile tale distrugatoare, apocaliptice, ce sfaramau totul…Vreau sa vad cum e sa aduni la loc ceea ce ai rupt intr-una, cum e sa vindeci ceea ce ai infectat. Trupul mi-este frigid din cauza abuzurilor tale, iar, in secundele astea, nu mai exist decat pentru a te ruga: Fa-ma sa simt ceva. Fa-ma sa ma simt in viata”
Esti doar o silueta aproape imateriala, pe care, cumva, am imobilizat-o intr-o lume prea concreta. Am ajuns in sfarsit si la ultimul nasture si iti trag incet bluza de pe tine. Sanii tai mici si rotunzi sunt ca niste mere ale cunoasterii din copacul interzis al Edenului, dar nu am paralizat din cauza ca imi este interzis sa ma apropii de tine in felul asta. Dimpotriva…Opera mea de arta, Dantele propriului meu Infern…
In timp ce iti urci buzele incet, de-a lungul abdomenului meu, sarutandu-mi fiecare urma de durere prinsa ca un parazit de epiderma, transformand-o in ceva suportabil, imi pierd orice punct de sprijin si imi lipesc mainile de spatele tau. Buzele tale pe pielea mea sunt ca o rafala de vant, ca un ciclon, sunt pierduta chiar acolo, in mijlocul furtunii, infometata de mai mult. Imi joaca paianjeni pe sira spinarii. Mi-ai electrizat fiecare fir de par. Ai picurat ambrozie pe varful limbii tale si o imprastii apoi spre corpul meu care suspina dupa pielea ta. Cand buzele tale ajung sa-mi sarute un sfarc, scot un geamat stins, fara sa vreau, pentru ca visasem la atingerile astea, blande, ale tale. Visasem sa faci un ghem din toate anxietatile adunate in genele mele si sa-l arunci cat colo. As vrea sa te pot hrani cu o substanta care sa curete toata mizeria din sufletul tau atrofiat, ultima mea farama de ratiune la asta se gandeste in timp ce iti invartesti limba, iti misti buzele pe sanul meu ca un bebelus infometat. Dar…Felul in care ma atingi…Uit tot ce ma bantuia, ma uit pe mine…
Iti suspini placerea, cand buzele-mi si-au gasit lacasul pe forma sanului tau, cand limba mea gusta structura sfarcului tau care impunge aerul. Esti atat de vulnerabila, ai renuntat la orice urma de falsa aparare, asa ca nu mai pot continua sarada asta si izbucnesc intr-un hohot de ras. Chiar ai crezut in umilinta cu care am ingenunchiat in fata mea? Chiar ai crezut in remuscarea mea brusca? Nu ai invatat in atata timp ca remuscarea este incompatibila codului meu genetic? Cat de usor am tesut o panza de paianjen in jurul sperantei tale ca am sa vindec ce am distrus, doar ca sa te inghit apoi, intreaga?
Stiam…Stiam ca nu poti fi asa, ca asta e o minciuna. Dar am ales sa cred in ea, am ales sa ma abandonez in niste clipe vitale. Ti-am vazut perversitatea minciunii tale si am acoperit-o in blandete de zahar. Si, pentru cateva secunde, am putut sa respir, fara prezenta ta care sa ma sufoce, secunde cand am invelit corpurile noastre in minciuna pe care am fabricat-o, cum ca ma poti izbavi…
Imi infig dintii in sfarcul tau si trag cu ura, regretand felul in care am putut sa te ating fara maini de acid. Sunt Inchizitorul tau, pentru totdeauna, si niciodata nu te voi izbavi de pedeapsa. Vinovata! Iti strig in creieri. Vinovata! Iti infierez in carne, tragand cu dintii de ea. Vinovata! Iti marchez vanatai pe piele.
Tot ce pot sa fac este sa astept sa termini cu pedeapsa asta…Pentru ca am invatat ca, pana la urma, te vei satura sa ma ranesti, vei considera ca am suferit indeajuns…Pana ce iti vei aminti iar ca exist, in lumea ta, singura mea vina…Pana ce………………………………
- Hai odata! Te holbezi in oglinda aia de jumatate de ora. Iar ti-a aparut un cos pe nas? Ma rup de tine, te las acolo, prinsa in oglinda, Hyde-ul meu pe care niciodata nu-l voi lasa sa iasa la suprafata, oricat de mult m-as distruge astfel. A parut…atat de real! Parca simt gustul limbii tale impregnat in gura mea. - Imediat… Inainte sa plec, in lume, unde nimeni nu te cunoaste, unde nici macar eu nu te cunosc, ma mai uit inca o data in oglinda, si realizez ca tu nu mai esti de mult reflectia mea, ci, cumva, eu am devenit umbra ta.
Vreau doar sa imi gasesc linistea, sa am parte de o viata linistita si moderata, in care momentele marunte de fericire sa alterneze cu momente de tensiune. Sa am o familie unita, cu care sa pot comunica, inainte de orice. Sa nu fiu nici bogata, nici saraca. Sa traiesc fiecare clipa si sa accept orice mi s-ar intampla.
Da, stiu ca se presupune sa vorbesc despre "a first" care s-a intamplat...Dar eu prefer sa interpretez altfel "cerinta" de azi si sa povestesc cum as vreau eu sa se intample ceva pentru prima oara, ce nu am trait ori experimentat. Pentru ca imi place mai mult sa vorbesc despre visuri, ceva ideal, decat despre realitate.
Asa ca am sa povestesc cum imi imaginez eu prima oara cand ma voi casatori ( sper, daca acest eveniment se va intampla, sa fie vorba si de ultima oara, in acelasi timp :)) )
E ceva ce toate fetitele de 6 ani viseaza…Poate ca si eu am visat asta pe atunci, nu imi amintesc, a trecut prea mult timp. Vorbesc de o nunta ca in povesti…De cate ori nu am auzit, copile de o schioapa fiind, acele basme unde binele invinge intotdeauna, in care, la final, printul si printesa se casatoresc, iar nunta lor e un adevarat ospat? Oare aceste finaluri nu ne-au alimentat fantezii despre o nunta ca in povesti? Este atat de departe de mine pana si macar gandul ca intr-o zi m-as putea casatori, dar chiar si asa, am o idee despre cum as vrea acum sa fie nunta mea. Un vis despre o nunta ideala. Martori vor fi muntii nostri statornici, muntii nostri de poveste…Vom urca, doar eu si el, pe un varf al unui munte din Carpatii nostri, intr-o zi de vara. Vom purta haine corespunzatoare pentru asta, ne vom incalta in bocanci, vom purta pantaloni scurti si eu un maieu, iar el un tricou. Vom cara rucsacurile in spate si vom urca in tacere. Ma va ajuta daca vor exista portiuni mai grele de urcat sau de coborat, dar nu va merge nici inaintea mea, ca sa ma conduca, nici in urma mea, ca sa ma protejeze, ci cot la cot cu mine. Vom ajunge in miezul zilei pe munte si vom rosti acolo niste juraminte la care ne-am gandit pe loc, cuvinte spuse din inima, sincere, nu acele promisiuni impuse de Biserica, imposibil de respectat. Fara inele. Doar niste cuvinte, care oriunde altundeva ar putea fi cele mai inselatoare lucruri, dar acolo, pe munte, ar exprima doar ceea ce simtim cu adevarat. Petrecerea de dupa ceremonie? Sa simt vantul jucandu-se in parul meu, sa ma intind pe iarba si sa ma uit la cerul senin, iar el sa stea langa mine… Sa ne atingem incet de varfurile degetelor, aratand astfel ca vrem sa iubim fara a constrange…Sa respir aerul curat…Sa am impresia ca vom atinge norii. Sa ascultam impreuna, el cu o casca, eu cu alta, cantecele preferate ale fiecaruia. Noaptea nuntii? In momentul apusului, chiar acolo, pe varf. Sa indraznim sa consideram ca, doar in ziua nuntii noastre, acel loc ne apartine doar noua, ca suntem niste zei in gradina lor de deasupra norilor. Niste zei care, departe de a dori sa arate muntilor neclintiti cu cata pasiune pot trai oamenii, cauta sa inteleaga ei cu cata liniste milenara traiesc muntii. Asta ar fi nunta mea ideala.
E un moment atat de indepartat...Dar, acum, pe loc, cand scriu asta, nu ma pot gandi ce altceva sa povestesc. Momentul cand mi-am vazut pentru prima oara sora. Nu mai imi amintesc cum a fost, aveam 7 ani jumatate...Tot ce imi amintesc este ca am vazut-o de abia cand avea vreo 1-2 saptamani, pentru ca nu eram in oras cand ea s-a nascut, ci la tara la rudele mele. Dar, desi nu-mi amintesc nimic de atunci, nu a fost un simplu moment, cu siguranta..
Se spune ca, in final, oamenii nu regreta lucrurile pe care le-au facut, ci lucrurile pe care nu le-au facut.
Eu? Regret diferentele. Dintre ceea ce spun si ceea ce gandesc. Dintre lumea mea interioara si lumea mea reala. Dintre felul in care nu ma descurc cu vorbele, dar stiu sa ma exprim prin cuvinte scrise.
Cand am implinit 10 ani si mi-am facut ziua la Mc.
Si nu pentru ca sunt o fana McDonalds,, ci pentru perioada de atunci, cand inca eram copil...Probabil ultima aniversare care a apartinut acestei varste.
Nu pot gasi o anumita memorie pe care sa o povestesc, dar sigur este vorba despre orice memorie din copilarie...Acele clipe atat de indepartate pe care nu mi le mai amintesc. Ori, daca ar fi sa vorbesc despre anumite amintiri favorite, ar fi aproape toate plimbarile pe la munte.
I´m just not gonna go kiss a whole bunch of losers...
to get to him.
Yeah, but you know what?
Sometimes kissing losers can be a really fun diversion.
When I finally get kissed, I´ll know.
OK. If you´ve never kissed a guy before,...
we have bigger problems than the underwear.
I´ve kissed a guy.
I´ve kissed guys.
I just...
haven´t felt that thing.
That thing?
Is that what you kids call it these days?
That thing.
That moment when you kiss someone and everything around you becomes hazy...
and the only thing in focus is you and this person...
and you realize that that person...
is the only person that you´re supposed to kiss...
for the rest of your life.
And for one moment you get this amazing gift,...
and you wanna laugh, and you wanna cry...
´Cause you feel so lucky that you found it...
and so scared that it´ll go away all at the same time.
Damn, girl. You are a writer.
-secventa din scenariul filmului Never been kissed..
Damn, poate ca voi fi o scriitoare...dar momentan sunt foarte lenesa! :)) asa ca de ce sa mai scriu eu ceva cand am gasit cuvintele scrise de altcineva? :))
Visele mele din timpul noptii? Nu mi le amintesc... Asa ca voi vorbi despre visele mele-idealuri...Despre dorintele mele utopice... Visez ca lumea asta sa nu mai fie atat de rea si superficiala Visez sa vina ziua in care voi deschide ochii cu adevarat si ma voi mobiliza pentru a face ceva pentru viitor. Visez sa locuiesc intr-o mansarda si sa nu am o treaba cu realitatea, ca acei artisti boemi( dar fara partea cu droguri ori alte metode din acestea de a evada din cotidian) si sa calatoresc foarte mult prin toata lumea Visez sa nu ma leg de nimeni dar sa tin la toti Visez, visez intr-una...Nu stiu la ce visez, nu stiu de ce visez, dar stiu ca daca m-as opri din visat atunci m-as lovi de realitatea atat de diferita de visurile mele si as ramane singura si cu sufletul in palmele mele ca o rana deschisa, intr-o lume ce isi continua cursul intr-un ritm imposibil de rapid, fara sa tina cont de visele anemice si colorate in nuante de roz ale unei fete care se agata de ele pentru ca nu are altceva.
Love my lil’ stick, my annoying shadow, the reason of my life, my scarecrow, the reason why I sometimes cry when I’m angry and I get out of bed when I don’t want to….I will always be there for you. Friends come and go, but you’ll be my best friend, my partner in crime, my most devoted defender….We’ll laugh over beers, and when I’ll feel sad, you will kick me out of my house and grab me to a bar, and buy me drinks and then take my drunk ass home. When everyone will say “You look pretty today”, you will laugh hysterically, because you know me better than that. In fact, you’ll probably know me better than everyone else. We will fight a lot, this will never change…That is…Us. But when someone will hurt you, you know- that person….Is in serious danger. When nobody will believe in you anymore, I will be there, listening to your story and giving you wings when you can’t fly. I will carry you when life will become too hard, just as you will carry me anytime I stumble and fall. I will be everything you need. Now, you’re a little one, but, when you’ll grow….You’ll be my best friend. We’ll gossip at 12:00 A.M, (dressed in pajamas, looking absolutely disgusting) about everything, about our problems and lacks ( of money, love, or sex), and we’ll end up arguing, because we are different and we will have different views, but, at one point, we will look at each other and say something like: Damn, you’re right!”, and then, we will know that, after all, we are sisters. You will take me with you at shopping exactly in that moment when I want to stay in front of the TV, with a bowl of ice cream, and you will ignore my sarcastic remarks and my annoying muttering. Even if you will be miles away, I will call you every night to hear you say : Good night!. But I’d like to live with you, to cook together some not comestible food, to fight about who’ll clean up…And stuff like that. There’s only one person that I hug when I’m feeling like breaking her neck…You. My little sister, forever.
Credintele mele? Sunt o idealista, asa ca toate credintele mele sunt doar niste prostii cu floricele intr-o lume de-a dreptul putreda.
Cred ca toti suntem egali, indiferent de statutul social si de cum aratam..Dar nu egali in fata vietii. Oricat de idealista as fi, nu sunt atat de oarba incat sa cred ca toti suntem egali in fata vietii, inegalitatile dintre oameni sunt evidente…Insa toti suntem egali in fata mortii. Asta e credinta mea.
Cred ca daca faci un rau, oricat de ingenios ai fi in a-ti ascunde fapta, vei plati cumva pentru asta, pana la urma. Cred asta nu fiindca asa ar trebui sa cred din cauza dogmelor pe care Biserica incearca sa le impuna tuturor, ci pentru ca, dupa mine, asa e natura, orice actiune are si consecinta ei, orice fapta aduce dupa sine si rasplata ei.
Cred ca ar trebui sa fim mai intelegatori, sa promovam pacea, nu razboiul.
Cred ca ar trebui sa ne oprim din a-i judeca pe altii si sa ne preocupam mai mult de propria persoana.
Cred in puterea bunatatii, in forta salciei, in stoicismul ierbii care se apleaca in fata furtunii
Astea sunt doar un manunchi firav din buchetul meu de credinte stupide.
Cand am ajuns pe varful Peleaga Nu gasesc cuvinte prin care sa exprim acea senzatie minunata….Ori sa descriu peisajul acela, un colt de rai in tarisoara noastra. A fost un moment perfect. M-am simtit cu adevarat calma, impacata cu mine insami, a fost o experienta intr-un fel cathartica…Timpul, departe de a se opri in loc, curgea in ritmul care trebuia…M-am simtit o biata farama de viata ce putea atinge soarele. Dupa efortul depus, am avut cu totii parte de o scurta pauza, am motait, am mancat, am facut poze, l-am ascultat pe Codin vorbind despre varfurile din jur si despre avalanse si echipamente montane…A fost o jumatate de ora-o ora perfecta, din viata mea. Pentru ca atunci cand esti pe varful unui munte, esti…altfel. Mai usor. Ai lasat in urma ta toate problemele. Acolo, sus, nu te mai poate atinge nimic. Respiri aer curat. Esti mai generos. Prin efortul depus, iti incerci trupul si isi cureti sufletul. Cine are nevoie de terapie, dupa ce descopera cat de bine e sa urci pe munte, nu pentru a ajunge in varf, ci pentru drumul in sine, pentru ca esti ciudat de viu cand faci asta, dar apoi, cand ajungi pe varf, sa iti dai seama ca tot urcusul a meritat cu adevarat? Urcatul pe munte e una dintre cele mai bune terapii. Da, nu gasesc cuvintele potrivite pentru a descrie acest moment. Senzatia in sine e mai puternica decat orice ai putea spune dupa despre ea. E ceva ce trebuie trait, nu despre care sa povestesti dupa.
Pentru…Nici eu nu mai stiu exact…Aproximativ 10 ani de prietenie. Pentru ca nu mai imi amintesc cum a inceput totul, cum am ajuns sa fim prietene. Pentru toate amintirile din copilarie pe care le impartim. Pentru ca esti singura care nu imi spune “Vio”, nu pot nici macar sa imi imaginez cum ar fi sa imi spui “Vio”, dar nu ma simt alta persoana cand sunt cu tine, ci dimpotriva, atunci poate ca ma simt cu adevarat eu. Pentru ca am invatat ca desi exista perioade in care nu cu intentie, ci pentru ca iti spui “”Lasa mai bine maine” nu mai dai un mesaj ori un telefon, uneori asta nu aduce instrainare. Si pentru ca mi-am spus, acum ceva timp, ca nu voi mai lasa sa se intample asta. Pentru ca atunci cand sunt alaturi de tine ma simt cumva in siguranta, pentru ca nici nu trebuie sa iti spun ce probleme am, ca atunci cand imi demonstrezi inca o data cat de puternica si ambitioasa esti, parca am certitudinea ca imi pot si eu rezolva problemele, candva. Pentru ca tu esti dovada vie ca un prieten nu trebuie sa iti spuna totul. Ori poate doar pentru ca aflu, de fiecare data ne vedem si ma gandesc ca te cunosc de cand erai de o schiopa ca exista anumite lucruri pe care timpul nu le distruge. Or, pentru mine, nu exista un lucru care sa imi aduca atata multumire sufleteasca decat sa stiu ca in cursa asta nebuna care se numeste viata unde timpul creeaza si distruge totul dupa bunul plac, fara ca noi sa putem face ceva impotriva asta, exista ceva stabil, ca un munte care nu poate fi erodat intr-o imensitate de desert unde oamenii ratacesc de colo colo ca niste fire de nisip. Esti muntele din desertul unde ratacesc, numit viata.
Nici nu stiu de unde sa incep.... A fost una dintre cele mai reusite zile de nastere la care am fost invitata, tocmai pentru ca a fost altfel, pentru ca a implicat si efort, nu doar distractie; dar si in acele momente de efort, nu simteai neaparat ca urci pe munte, cat buna dispozitie a prietenilor, care te molipsea. Bun. M-am trezit pe la 04:30 A.M, m-am pregatit de drum, si apoi am plecat la gara, unde urma sa aiba loc intalnirea. Drumul pana la Azuga a fost unul plin de mancare,poze, suprize pentru sarbatoriti,tricouri cu minioni, si de asemenea un joc de macaua cu surprize pentru cei care pierdeau ( cu ocazia asta, am invatat si eu a cincea strofa din Luceafarul, multumesc, guys...Perversa strofa, pervers poet :)) ) Ceea ce m-a impresionat foarte mult a fost "scrisoarea" din partea lui Ocu si Mihaita pentru fiecare dintre noi. Avand un aspect ce imi aducea aminte de vechile perioade in care oamenii comunicau astfel, il consider a fi un gest foarte dragut. Apoi, au urmat nelipsitele poze de dinainte de a urca, poze care ne aratau debordand de energie si de dorinta de a ne distra...Pe parcurs, s-au mai schimbat lucrurile... Urcusul? Nu a fost foarte greu, desi recunosc ca erau unele portiuni in care imi venea sa injur personal biata panta care nu avea nicio vina ca se afla acolo. Bineinteles, au existat si opriri, de dezechipari,de facut poze, de echipari, de cautat gustari etc. In tot timpul acesta, noi,invitatii, nu stiam cabana la care ne vom opri. Dupa un lung drum de urcat si coborat, am ajuns la locul unde ni s-a pregatit o surpriza, din nou. O orientare aparte. Mi-a placut foarte mult ideea de a organiza echipe, de a da fiecarei echipe un punct unde sa ajunga, unde sa caute indiciul pentru a gasi un cuvant ce desemna un punct trecut pe harta Bucegilor, cuvant format din anumite litere ale numelui fiecarui membru al echipei. Surpriza si mai mare a fost si faptul ca in saculetul cu numele nostru se aflau citate "personalizate", special alese pentru fiecare. Ajuns la acest moment, trebuie sa spun ca felul in care citatul ales pentru mine ma caracterizeaza m-a lasat uimita. Iarasi, acest joc bine gandit si la care sarbatoritii nostri "Minioni" chiar au muncit diferentiaza aceasta serbare a zilei de nastere de restul serbarilor. Dupa ce am terminat acest joc, am coborat spre cabana Gura Diham. Acolo, s-a tinut "masa festiva". Discutii interesante, glume, poze, muzica de munte...Toate acestea au contribuit la crearea unei ambiante perfecte. Drumul spre gara din Busteni a fost putin mai linstit. Atat de mult mi-a placut aceasta zi, incat nici faptul ca in tren in drum spre casa m-am simtit putin rau nu a putut sa imi strice ziua. Mi-am revenit cand am mancat o bomboana cu lichior, foarte foarte buna...:)) Si iata-ma, ajunsa acasa, bucuroasa ca in aceasta zi a lunii "sarcina mea" a fost sa povestesc despre cum mi-am petrecut ziua. Cum mi-am petrecut-o? Am aflat ca exista si alte moduri de a-ti organiza aniversarea, am ajuns mai aproape putin de a intelege ca micile momente conteaza in viata, am fost inspirata in moduri pe care poate acum nu le inteleg, inspirata de a scrie anumite lucruri, de a asculta anumita muzica, de a accepta anumite evenimente pe care nu le pot schimba. Da, nu stiu cu ce sa incep pentru ca nu gasesc cuvintele pentru a exprima cat de mult mi-a placut ziua de azi.
Am sa vorbesc despre iubire, in general. O definitie, a mea? De sute, mii de ani, filosofii, inteleptii, aproape fiecare scriitor, au incercat sa dea o definitie acestui sentiment. Credinta mea? Cand iubesti, chiar si un lucru, pentru ca oamenii se pot atasa si de lucruri, viata ta capata un sens. Ne depasim cumva biologicul. Iubirea nu inseamna sa fii orb in fata defectelor persoanei pe care o iubesti. Dimpotriva, le vezi chiar foarte clar, dar le accepti, pentru ca ele o fac pe acea persoana ceea ce este. Iubirea inseamna sa accepti o persoana exact asa cum este. Iti iubesti fratele, mama, un amic, catelul, iubitul, nu iubesti persoana care ai vrea sa devina. Iubirea inseamna sa ierti. Iubirea inseamna sa iti deschizi inima in fata celorlalti, stiind ca va exista riscul sa fii ranit. Iubirea e ca atunci cand esti in largul marii pe timp de furtuna si stii ca te vei ineca, insa te lasi dus de valuri, pentru ca esti constient de faptul ca in prapastia unde vei ajunge e mult mai bine decat sa te lupti pentru o gura de aer. Iubirea e atunci cand vrei sa ii spui unui om la care tii niste vorbe care il vor rani cu adevarat, si astfel preferi sa taci, sa ingropi vorbele alea in tine insuti. Iubirea e cand poti sa te arati exact asa cum esti in fata fratelui, mamei, unui amic, catelului, iubitului. Cand renunti la orice fel de masca, cand orice fel de masca nu i-ar putea pacali. Iubirea e atunci cand renunti la egoism. Iubirea e atunci cand sti ca te poti purta ca cel mai mare idiot si oamenii pe care ii iubesti nu se vor supara. Iubirea e atunci cand te poti enerva pe o persoana. Nu te poti enerva cu adevarat decat pe oamenii pe care ii iubesti. Iubirea e atunci cand vine din ambele parti. Pentru ca nu doar intr-un cuplu, ci in orice fel de relatie poate exista un om care sa iubeasca mai mult si altul care sa iubeasca mai putin. Or, aceste relatii sunt pseudo-relatii. Iubirea e atunci cand poti raspunde unui apel din partea unui om pe care il iubesti chiar daca te suna la 3.A.M si tu ai avut cea mai proasta zi din viata ta si n-ai chef de nimic. Iubirea e de fiecare data cand sora mea ma insulta mai rau decat ar putea-o face oricine si cand sunt plecata mai mult timp plange dupa mine. Asta e iubirea.
La mic-dejun ( numit asa din cauza ca a fost prima masa a zilei, nu datorita orei la care m-am trezit)- lapte cu cereale
la pranz- ciorba si mazare
seara- 3 sendvisuri ( deja sa zic si cu ce...e chiar prea mult :)) )
Plus gustarile nelipsite intre mese: o portocala, o punga mare de chipsuri,jumatate de pachet de biscuiti Tuc.
Ce pot sa zic? If you are what you eat, I'm fast, cheap, and easy =))
Nu stiu de ce am postat asta la ora asta...Nu pot sa promit ca timp de aproape trei ore eu n-o sa mai mananc nimic..Nu promit nici macar ca o sa incerc asta!
You don't really understand human nature unless you know why a child on a merry-go-round will wave at his parents every time around -- and why his parents will always wave back."- Journalist William D. Tammeus
Numai tu ma iubesti neconditionat. Oamenii vor veni si vor pleca, dar, daca sunt sigura de ceva dincolo de orice, stiu ca numai tu vei ramane mereu langa mine. Numai dragostea ta indeplineste acele conditii din Corinteni 13, iubirea care spera totul, indura totul, suporta totul. Pentru ca numai tu esti mama mea. M-ai iubit inca dinainte sa exist si probabil ti-ai fi dat viata pentru mine inca dinainte sa ma nasc. Vreau sa cred ca iubirea ta nu este doar un instinct natural, o obligatie de care nu poti scapa, ca depaseste cumba biologicul. Privind in urma la toti acesti ani, sunt sigura ca depaseste biologicul. Pentru ca eu ori de cate ori te jignesc, treci peste asta. Pentru ca oricat de rece si indiferenta mi-e masca, tu inca speri intr-o imbratisare din partea mea. Pentru ca oricat as continua sa te judec pe buna dreptate sau in totala necunostinta de cauza, tu gasesti o posibilitate de a uita asta. Nu, un instinct biologic nu ar fi suportat 18 ani mofturile, indiferenta ori vorbele grele ale unui copil confuz. E vorba de mult mai mult, dar nu am sa inteleg asta decat in acel moment cand pumnul unui bebelus ma va strange cu toata puterea de degetul mic si eu probabil voi izbucni in lacrimi si am sa iti zic, din inima, sincer: “Iarta-ma. Iarta-ma pentru toate momentele cand m-am fortat sa te invinovatesc. Iarta-ma pentru ca uneori m-am chinuit sa te ignor. Iarta-mi toate vorbele grele. “ Pentru ca esti singura persoana la care ma astept sa fie acolo langa mine, mai mult, singura pe care o vreau langa mine, intr-un astfel de moment, daca astfel de moment va exista. Asa ca…Iti multumesc pentru ca ma inveti, fara sa vrei, fara sa ai habar de asta, doar fiind tu insati, despre optimism si despre cata iertare poate gasi un om in sufletul lui. Iti multumesc pentru ca port in mine acea parte a ta care continua sa faca bine in ciuda indiferentei, rautatii, prostiei oamenilor. Pentru ca esti singura care stie ca atunci cand imi strang mana intr-un pumn pentru intreaga lume, un semn de “Stai deoparte”, stii ca de fapt atunci am nevoie ca tu sa ma iei de mana. Pentru ca nimeni nu poate face asta mai natural decat tine. Pentru ca atunci cand imi permit sa renunt la masca asta fragila de “Nu dau doi bani pe tine”si te imbratisez, in bratele tale ma simt cel mai bine. Iti multumesc.
Uhm…Se presupune ca aici trebuie sa vorbesc despre mine…Sa spun cine sunt…Adevarul este ca nu stiu cine sunt. Nu am nici cea mai vaga idee cine este si ce vrea acea fata pe care o observ uitandu-ma in oglinda. Sunt un strain fata de mine insumi, fara nicio harta sau busola intr-o calatorie de descoperire a propriei identitati. Asta e adevarul: nu ma cunosc deloc. Insa, voi incerca sa creionez un autoportret… Te-ai jucat vreodata cu niste papusi Matrioska? Exact asa sunt si eu…Am o gramada de straturi, straturi-masti, care poate ca nu ascund nimic. Observi zambetul meu si te miri ce chip de copil am si cata naivitate se ascunde in inima-mi prostuta, si tocmai te-am pacalit, fara sa vreau, pentru ca sunt mult mai mult de atat. Ma pacalesc si pe mine insami ca sunt asa, pentru a ascunde ceea ce sunt cu adevarat, pentru a uita de acea amaraciune din sufletul meu, pentru a ignora gandurile care uneori nu imi dau pace. Ori poate ca imi ceri ceva si eu nu pot sa nu te ajut, nu pot sa spun “Nu’ si iti spui: “Uite-o si pe fraiera asta!”. Adevarul e ca te ajut doar pentru ca a fi o persoana draguta e tot ce mi-a mai ramas, cand am esuat in toate celelalte lucruri. Sunt o persoana de treaba doar pentru ca nu am reusit sa fiu altceva. Si da, sunt aiurita si impiedicata, dar asta nu e tot ce sunt. Ce sunt cu adevarat? Ce ascunde fata asta creata si prostuta? Fata asta tacuta care stie sa asculte? Fata asta amuzanta prin inocenta ei? Fata asta loiala si de treaba? Ce ascunde? Un copil care vrea sa creada ca lucrurile se pot rezolva printr-o mangaiere si nu printr-o palma. O idealista care traieste visand, pentru care realitatea nu are nimic de oferit in comparatie cu acea lume a ei, interioara. In lumea mea, sunt o regina. In lumea mea, am creat imperii si le-am distrus dupa bunul meu plac. O persoana umila care vrea sa fie lasata in pace, careia nu ii place sa fie in centrul atentiei. O fiinta ridicol de vulnerabila. Pana si o soapta ma poate rani. O cinica. Nu te lasa inselat de caracterul diafan al compunerilor mele si de spiritul meu idealist. Adevarul e ca stiu cat de putreda e lumea asta. Adevarul e ca nu cred in nimic din ce vreau sa gasesc, insa mi-e dor de toate aceste lucruri pe care nu le-am cunoscut, chiar daca nu cred in ele. Pentru o persoana de treaba, ai fi uimit/a sa afli cat de cinica sunt de fapt. Cineva care nu are nevoie de oameni pentru ca ii iubeste, ci care ii iubeste pentru ca are nevoie de ei. Care are probleme cu increderea in propria persoana. Un ghem de contradictii. O fata pe care o caut, printre toate straturile astea. Ma caut pe mine insami. Cine sunt eu, asta trebuia sa spun? Un labirint.
Tine minte: Esti frumoasa, in ciuda defectelor tale!
Ai incredere in tine!
Permite-ti sa gresesti
Nu te mai invinovati cand mananci cate o ciocolata ori cand iti satisfaci micile pofte culinare, nu prea sanatoase; avem o singura viata, de ce sa ti-o irosesti abtinandu-te?
Ia-ti rucsacul in spate si hai la munte!
Dormi sub cerul liber
Iubeste mai mult, enerveaza-te mai putin
Bucura-te de micile momente ale vieti, acestea sunt tot ce ai...Nu cauta fericirea in lucruri mari, nu cauta fericirea deloc, traieste clipa!
Nu judeca pe nimeni inainte de a nu cunoaste cu adevarat despre ce este vorba.
Acel sfat vechi: Cand cineva ti-a facut un rau, scrie asta in nisip, cand cineva ti-a facut un bine, scrie asta in piatra
