Punct si de la capat.

Stropii de ploaie parca vor sa zdrobeasca parbrizul masinii. Cantecul furtunii iti ingheata sangele in vene. Cerul acoperit de smoala este din cand in cand zguduit din temelii de descarcari de lumina, care iti zguduie si tie inima. Asculti cantece vechi la radio, despre iubire si alte minciuni, in timp ce rapaitul ploii parca te linisteste cumva. Alt fulger...Cata lumina! Tresari de frica, de fiecare data cand lumina explodeaza in intunericul solitar,desi stii ca esti in siguranta in masina. Esti singura, ti-e frica de furtuna devastatoare, si cu toate astea ciudat de linistita. N-ai mai fost atat de linistita de mult timp. Pentru ce cauti raspunsuri la tot felul de intrebari si te chinui sa intelegi care e sensul existentei tale,biet suflet? Acum existi...Inchisa in masina din cauza furtunii, in timp ce fulgerele pocnesc de peste tot, cand asculti cantareti ce slavesc cu atata patos o iluzie pe care n-ai cunoscut-o niciodata, iar picaturile grele de ploaie ce cad pe parbriz ...Ele parca iti fredoneaza ceva al carui ritm il intelegi, dar cuvintele sunt intr-un limbaj strain. Acum, totul e bine. Inchizi ochii, ascultand cantecul ploii, ce cade tot mai incet...Inchizi radioul. Vrei sa intelegi melodia furtunii care iti mangaie sufletul, dar ceva iti spune: Doar asculta...Asculti aceasta voce interioara. Pentru o clipa, albul incarcat de lumina ce danseaza in intreg universul te face sa tresari, dar acum esti calma. Ai putea sa stai asa pentru totdeauna, pierduta intr-o mare de intuneric. Inchizi ochii. Dormi, micuta mea.Nu te mai intreba de ce iluzille te ocolesc. Asculta ce-ti sopteste ploaia, ce ascunde intunericul si ce urla lumina. Inchide ochii. Poate ca undeva, in lumea asta, exista un suflet care adoarme mangaiat de cantecul de leagan al ploii. Nu te intreba daca el cunoaste raspunsurile pe care le cauti la toate acele "de-ce-uri". Dormi, draga mea. Asculta cantecul ploii si dormi.
Noapte buna, micuta mea.

Crezi ca te uraste, dar ca ii este frica sa plece de langa tine. Crezi ca ai reusit sa o controlezi, sa o faci sa creada ca nimeni nu a iubit-o si nimeni nu o va iubi vreodata, fiindca nu este buna de nimic, fiindca nu are nimic de oferit lumii. Nu te-ai multumit sa ii invinetesti doar corpul, sa ii dai palme, sa o lovesti cu picioarele in burta, nu ai abuzat-o doar fizic…Esti convins ca vorbele tale reci, vorbe ca : “Nu esti buna de nimic”, “ Esti un nimeni”, i-au invinetit si stima de sine, si increderea in propria persoana, esti convins ca ai abuzat-o si psihic, astfel. Crezi ca nu pleaca de langa tine fiindca ai reusit sa o faci sa creada ca nu mai poate gasi pe nimeni.
Te inseli. Nu te uraste, ii este mila de tine. E convinsa de faptul ca este o persoana unica, cu defectele si calitatile sale, si de fiecare data cand dai in ea, de fiecare data cand o tragi de par si ii dai pumni in fata, ea stie ca asta nu are de-a face deloc cu ea, ci cu tine…Nu dai in ea pentru ca merita asta, ci de fapt dai in toate traumele si frustarile tale, dai in neputinta ta, dai in slabiciunea ta. Simti ca astfel controlezi pe cineva, cand ea de fapt te controleaza. Poate pleca oricand. Printre clipele cand se machiaza pentru a ascunde vanataile de pe fata si minciunile “ Nu mi-e cald” atunci cand lumea o intreaba de ce poarta bluze cu maneca lunga cand afara sunt 30 de grade, isi poate face bagajele si pleca pentru totdeauna din viata ta, lasandu-te o biata epava, dependent de ea, dependent sa lovesti pe cineva, pentru ca nu stii cum sa-ti depasesti instinctele animalice, nu te gandesti ca ai putea sa te inscrii la cursuri de alpinism, sa faci jogging ori sa te duci pe varful unui munte si sa urli acolo cat te tin plamanii, nu te gandesti ca ai putea construi o cabana ori planta copaci, nu te gandesti ca exista atatea lucruri pe care le-ai putea face, lucruri care te diferentiaza de maimutele care urla prin copaci. Nicio secunda nu ai reusit s-o faci sa creada in cuvintele tale. Stie ca nu o lovesti pe ea, ci lovesti intr-o oglinda care reflecta o imagine distortosionata a ta, imagine pe care o urasti. Nu pleaca pentru ca la inceput chiar te-a iubit, inainte ca tu sa te arati asa cum esti, iar acum suporta totul din stoicism, vrea cumva sa isi dovedeasca sie insasi ca poate indura asta, ca e mai tare decat tine. Dar, si in clipele in care slabiciunea ei te face sa razi, cand isi sterge sangele de pe obraji, e mai tare decat tine. Vanataile ei se vor vindeca. Toate astea o vor face mai puternica, iar, candva, durerea ei se va transforma in ceva frumos. Insa nimeni nu o sa vindece vreodata vanataile tale.

- Imi pare ca sunt ca un bolovan pe umerii tai.
- Nu, draga mea, nu esti bolovanul de pe umerii mei, esti vantul de sub aripile mele.

*
- Mami, cand o sa fiu male, vleau sa plind o stea!
- Daca iti doresti asta cu adevarat, intr-o zi vei reusi.
- Sunt flumoase, dar atat de depalte! De ce sunt asa depalte?
- Pentru a-ti oferi un vis, dragul meu. Sa nu ai un vis e trist. Vei intelege mai tarziu. Ar fi simplu daca ar fi mai aproape de tine, nu?
- Da. Ca jucaliile mele. Nu tebuie sa le caut pe nicaieli.
- Dar la ce ai mai visa? Vezi tu, stelele sunt doar visurile oamenilor. De fiecare data cand un om isi doreste ceva, apare o stea.
- Sunt multe, mami! Atat de multe vise?
- Da, scumpule.
[….]
- Am invatat azi la scoala despre stele. Sunt niste acumulari de gaze fierbinti si luminoase, de forma sferica si iau nastere din nori de praf cosmic.
- Exact.
- Imi amintesc ca, atunci cand eram mic, mi-ai spus ca de fiecare data cand un om isi pune o dorinta, se naste o stea.
- Da, imi amintesc.
- Dar nu e adevarat.
- Nu. Dar e mai frumos.

*
-Proasto!
- Idioato!
- Daca imi infig mainile in claia aia din capu’ tau! De cand nu te-ai mai pieptanat?
- Tu nu te uiti in oglinda? Pe tine nici macar un uragan nu te-ar putea lua pe sus, esti in siguranta!
- Ai niste picioare foarte dragute. Pot sa le imprumut sa mananc niste mancare chinezeasca cu ele?
- O sa ma mai gandesc. Au sunat azi cei de la Mcdonalds. Vor sa nu mai iesi din casa, le faci reclama proasta...
- Esti foarte simpatica azi. Mai ca-mi vine sa te mananc, doar ca nu-mi place sa rod oase goale.
- Umflato!
- Aragaz cu patru ochi! Hai, pleaca odata de aici! De ce nu te duci la scoala?
- Nu-mi place la scoala!
- Cum sa nu-ti placa? E mai greu la inceput, de abia a trecut o saptamana de cand ai inceput scoala, dar crede-ma ca te vei obisnui. Imi amintesc ca si la mine a fost putin mai greu la inceput…
- Dar colegii mei isi bat joc de mine, si nimeni nu vrea sa se imprieteneasca cu mine…Imi zic ca sunt ratusca cea urata!
- Vin cu tine la scoala!
- De ce?
- Ca sa le spun tuturor ca cine se va lua de tine, o sa aiba de-a face cu mine! Nimeni nu se ia de sora mea mai mica! Ei pierd ca nu vor sa fie prietenii tai! Stii povestea cu ratusca cea urata, nu?
- Da, atunci cand a crescut, s-a transformat intr-o lebada, nu?
- Exact. Asteapta si ai sa vezi! Toate fetele te vor invidia atunci pentru inaltimea ta, mai ales daca vor vrea sa devina fotomodele, dar nu vor fi destul de inalte. Hai sa mergem, prajino!
- Da’tu de ce ma insulti mereu, vaco?
- E de datoria mea, sperietoare de ciori! Da stii ca te iubesc…
- Ca sarea in…
- In ochi.

Nu tine coatele pe masa, termina-ti temele, de ce te-ai murdarit pe fata, nu, nu iesi afara! " Uite, mami, ce pasare frumoasa!"

De fiecare data cand vad vreun copil, nu pot sa nu zambesc. Energia lor, zambetul lor curat, ochii lor mari si limpezi… Copiii sunt inocenti. Nu stiu nimic, si prin aceasta nestiinta, uneori inteleg lucrurile mai bine decat adultii. Am fi uimiti daca am asculta cate lucruri intelepte poate spune un copil. Doar ei stiu sa traiasca in prezent, “aici si acum”. Nu se pot concentra indeajuns de mult la ceva anume, pentru ca intreaga lume din jurul lor este atat de interesanta ... Nu se pot preface. Cat de minunata este izbucnirea unui copil! Atunci cand un copil este furios, intreaga lume vede asta! Fata i se inroseste, isi strange pumnii, bate din picior si isi manifesta mania printr-un urlet rasunator. Apoi, in urmatoarea secunda, zambeste si te imbratiseaza strans, uitand totul. Intreaga lor lume este “aici si acum”. Il inteleg pe Holden Caulfield. Si mie mi-ar placea sa stau de veghe si sa privesc joaca unor copii, sa ascult rasetele lor cristaline, sa admir joaca lor nevinovata, si sa fiu acolo pentru a-i pazi, pentru ca nu cumva sa li se intample ceva rau, pentru a-i alina in cazul in care se ranesc…Inchid ochii si uneori imi imaginez o scena idilica: stau la umbra unui copac si privesc cum niste copii inalta zmeie, alergand pe culmea unui deal inverzit, cu vantul mangaindu-le buclele, cu obrajii rosii, razand, invartindu-se, jucandu-se de-a v-ati ascunselea, mancand cu pofta cirese ori inghetata, patandu-se pe haine si pe fata, fara sa le pese...Sunt acolo doar ca sa am grija sa nu li se intample ceva rau. Daca as putea, as construi un zid de piatra care sa ii tina departe de restul lumii. Daca as putea, le-as spune: “ Gasiti un loc unde sa va ascundeti pentru totdeauna. Nu mai cresteti. Nu ascultati ce va spune lumea. O sa fiti dezamagiti. O sa ajungeti sa lucrati in niste cladiri de beton, si o sa inchideti geamurile de sticla atunci cand veti auzi rasetele nevinovate ale unor copii ce se joaca in parc, pentru ca va enerveaza, pentru ca nu va puteti concentra, pentru ca sunteti frustrati ca nu puteti sa lasati deoparte proiectul la care lucrati, sa va descaltati de pantofi si sa va duceti sa alergati in parc, fara nicio grija, sa manancati vata pe bat, sa va dati in leagan si sa faceti figurine in nisip. O sa ajungeti acasa si o sa va puneti copiii sa isi faca toate temele, sa faca exercitii suplimentare, nu o sa le permiteti sa se joace, sa se bucure de copilarie, o sa ii inscrieti la tot felul de cursuri, nu o sa iesiti niciodata cu ei sa cautati spiridusi prin padure, nu o sa panditi cu ei noaptea, asteptand aparitia lui Mos Craciun.Peter Pen nu exista, dar cautati-l, va rog…” Ce minunat e sa vezi un copil ce zambeste din suflet, pentru ca lumea este pentru el un imens parc de distractii! Sa privesti un copil ce alearga, ori care urla din cauza ca cineva i-a luat jucaria, ori care, dimpotriva, imparte bucuros toate jucariile pe care le are…Noi credem ca trebuie sa ii invatam totul: sa manance fara sa se murdareasca pe maini si pe fata, sa nu mai urle atunci cand ceva nu le convine, sa invete timpurile verbale din engleza, sa nu mai mazgaleasca, ci sa deseneze dupa un anumit contur…Cand de fapt, ei ne pot invata cum sa traim. Cand de fapt, ei ne pot aduce aminte ca, indiferent de cate am ajuns sa stim, indiferent de cate am trait, putem inca sa ne pastram inocenta,ca nu e o rusine ca din cand in cand sa mananci pur si simplu o inghetata ca si cand asta ar fi ultima masa din viata ta, ori sa alergi descult prin parc, si ca oricand poti revedea un desen clasic de la Disney, bucurandu-te de acel happy end de la sfarsit, doar pentru ca stii ca in viata e altfel.
Suntem copii doar pentru o secunda, clipa noastra edenica, dar ne putem aduce intotdeauna aminte de cat de minunata a fost acea secunda. Sa privesti lumea prin ochii unui copil, chiar daca stii exact cum e, chiar daca stii raspunsurile exacte la toate acele “De ce-uri”, raspunsuri reci, ce inainte erau fabricate de spiridusi si zane…Nu oricine poate face asta. Am sa mananc maine o inghetata exact ca un copil, am sa zambesc unui strain oarecare asa cum face un copil, am sa ma incred iar si iar in oamenii din viata mea, indiferent daca acestia ma dezamagesc intr-una. Nu ii pot veghea pe ei, nu ii pot opri din crescut, dar imi pot veghea sufletul. Sa nu ajunga rece, sa nu uite ca a existat o secunda in care doar a trait, cu adevarat, desi asta s-a intamplat de mult, desi nu-si mai aminteste nimic.

not another love story

Povestea asta nu e despre ce a fost, ci despre ce ar fi putut fi daca ceea ce a fost nu s-ar fi intamplat.
A fost odata ca niciodata, o fata micuta cu un zambet mare. Aceasta fata s-a inchis in camera ei. Ii era frica sa iasa afara de acolo, desi cheia era doar la ea. Ii era frica, intr-un fel, de lume, de ce ar putea zice sau face oamenii daca ar cunoaste-o cu adevarat, era convinsa ca nu era nimic special cu ea, ca era doar o fata micuta si speriata, ca nu avea nimic de oferit lumii. Era prizionera in acea incepere, din propria ei vointa, dar stia, ca intr-o zi, sufletul ei pereche o va gasi, va sparge acea usa, o va lua de acolo si o va aduce cumva la viata, o va invata sa traiasca. De asta, zambea mereu, desi existau unele nopti in care singuratatea parca o ingheta, si patura nu ii era de ajuns pentru a se proteja de frig. Nu voia ca barbatul destinat sa o iubeasca sa o vada pentru prima oara trista, voia sa il intampine cu un zambet mare si cald, sa il imbratiseze strans si sa ii sopteasca la ureche: Bine ai venit, dragule. Hai sa mergem de aici.”.
Ceea ce nu stia ea, era ca acest erou pe care il visa, o cauta peste tot. Desi nu o vazuse niciodata, o iubea. Stia cum trebuie sa fie acea femeie pe care o putea iubi cu adevarat, sufletul lui pereche, si tot ce cauta el era tot ce ascundea ea fata de lume. O cautase prin toata lumea, ii intreba pe toti de ea, incercase sa gaseasca in fiecare iubita o urma din cea pe care o visa, si atunci cand isi dadea seama ca asta nu este posibil, renunta la acea dragoste, pentru a cauta apoi in van inima acelei fetite micute cu zambetul mare sub chipul alteia. De fiecare data, era convins ca o gasise, in sfarsit, dar apoi, dupa ceva timp, isi dadea seama ca mai e ceva…Ca desi poate acea fata semana cu ea, nu era ea! Si, in tot timpul asta, fata micuta, fricoasa, nu iesea din camera sa-l ajute. Doar il astepta.
Povestea asta nu are un final fericit. La un moment dat, el a renuntat s-o mai caute, vazand ca nu reuseste sa o gaseasca. A uitat-o. Era ca si cand inima lui niciodata nu s-ar fi gandit la o fata micuta cu un zambet mare. Invatase sa aprecieze persoanele de langa el, reale, acele femei care il imbratisau, pe care le putea atinge, nu se mai gandea la o fantasma. Iar fata micuta il astepta in continuare, si existau unele nopti in care plangea, zambind cu gura pana la urechi, intrebandu-se de ce ii ia atat de mult sa o gaseasca. Nu se gandea nicio clipa ca totul depindea doar de ea, ca doar trebuia sa deschida usa cu cheia pe care o tinea strans in mana, ai carei zimti ii zgariau podul palmei. Asta a fost greseala ei teribila.
Ar fi putut fi o poveste de dragoste minunata, dar, din vina ei, nu s-a intamplat nimic.

Erau frumosi, dar se plimbau cu totii pe strazile inguste cu frica violandu-le oasele. Le era teama ca nu cumva mastile pe care le purtau cu totii sa cada cumva, sa le dezvaluie adevaratul chip. Fiecare purta o masca: gri sau colorate, din portelan sau doar din carton, simple sau imprimate cu tot felul de modele, mastile acelea erau singurele care le ofereau frumusetea. Nu costumele de epoca in care erau imbracati barbatii, le dadeau acel aer de tarie, de forta fizica si morala pe care il cautau, ci mastile, pe care incercau sa le poarte fara sa arate ca frica de a le pierde era ca un piroman caruia ii placea sa se joace cu sufletul lor. Corsetele domnitelor, care se mulau perfect pe mijlocul fiecareia, si care le ridicau sanii rotunzi, valurile de catifea sau matase care le mangaiau trupul fin, ar fi acoperit niste linii hidoase, monstruoase, daca nu ar fi fost mastile elegante, pe care le purtau cu mandrie. Teama de a le pierde musca din ele cu niste colti trecuti printr-un strat bolnavicios de otrava. Treceau femei cu mastile de culoarea argintului ori topazului, care le acoperea intreg chipul, cu pene rosiatice ce constrastau cu aurul parului, masti albe ori pictate in tot felul de culori, masti ce aveau desenate pe ele aripi, stele, linii asimetrice, contururi nedefinite, cu buzele pline colorate, mai ales in rosu sangeriu.
Era orasul-mascarada, unde toti purtau masti. Mastile devenisera o parte din ei insisi, nu puteau sa iasa in lume fara sa isi ascunda adevarata fata, nu aveau voie, ar fi fost calcati in picioare si mutilati. Oricum, erau mutilati. Asta ascundeau, imperfectiunile unor chipuri ca niste puroaie eruptive. Isi construisera masti, fiecare dupa un anumit model, care sa ii protejeze, sa ascunda de ochii lumi uratenia care se afla dincolo. Unii dintre ei isi cususera masca peste fata, isi infipsesera ace in piele, care se dizolva, incet, care se topea, sufocata de ceramica mastii, astfel incat dincolo de ea nu mai ramanea decat un gol, nu mai era nimic. Aceia care isi dadeau jos noaptea masca o faceau cand nu ii vedea nimeni, cu lumina stinsa. Era un oras blestemat, ca nimeni sa nu isi dezvaluie adevaratul chip. Se indreptau cu totii, in acea zi calda de mai, spre sala balului. Organizau un bal anual, unde avea sa castige cel care avea cea mai frumoasa masca.
Lucilla stia ca avea sa castige. Pasea, mandra, parca plutind, prin masa aceea de masti, si toti o admirau, invidiosi in acelasi timp. Masca alba pe care o purta, pictata in jurul ochilor si pe obraji cu rosu si auriu- un model nedefinit, fluid, parea cumva reala, un chip din carne si oase. Colturile buzelor sangerii ale mastii, ce stateau perfect drepte, nearcuite, exprimau un aer degajat, calm, o oarecare detasare senina, iar plinul voluptos al buzei superioare o facea sa para mandra si ii conferea totodata o expresie usor uimita. Ochii ei albastri se distingeau cu greu in spatele acelor goluri tradatoare care puteau dezvalui ceva.
Cand au ajuns in piata publica, toti oamenii s-au asezat in cerc, in jurul scenei rotunde, uriase, unde avea sa se tina balul, iar ea s-a urcat pe scena. Defila, mandra, cu umerii dezgoliti cat se poate de drepti. Isi lipise masca cu ace ascutite, infipte intr-un cerc masochist, ca sa aiba certitudinea ca acea masca nu ii va cadea vreodata. Varful ascutit al acelor genera o durere constanta, cu care insa se obisnuise. Nici macar nu mai simtea cum pielea de pe fata incepe sa se evapore incet, incompatibila cu elementul din care era construit masca. Ceramica tare urmarea si anihila epiderma.
S-a asezat in mijlocul scenei. Frumoasa si neinduratoare, ii observa pe toti. Era ca o regina in acele momente. Toti aveau sa vina la ea si sa o roage sa le explice cum trebuie sa isi poarte masca pentru ca aceasta sa nu-i mai chinuie, sa ii mai incomodeze.
Niciunul dintre ei nu prevenise ce avea sa urmeze. O rafala de vant apocaliptica, titanica, invocata parca de diavol pentru a termina acea sarada, pentru a ii demasca. Toti insa se avantasera prea tare in joc, asa ca s-au ghemuit la pamant si, stransi unii in altii, isi acopereau masca cu mainile, apasau cu forta, pentru a apara tot ce mai aveau, dar Lucilla, singura, in timp ce dansa, invartindu-se in cercuri line, pe scena, a fost prinsa in capcana. Vantul i-a smuls masca, cu ura, indeplinindu-si poate scopul. “Fii mandra acum!” parea ca suiera.
Masca a cazut la picoarele Lucillei, ca o perna de ace. Toti oamenii au ramas inmarmuriti, iar Lucilla ar fi vrut sa strige, dar nu mai avea niciun fel de putere. La urma urmei, oricine ii blestemase sa poarte masti…Se gandise la binele lor! Era cel mai mare cosmar sa stai asa, in mijlocul unei multimi, aratandu-te pe tine, exact asa cum esti, sa renunti la ceea ce te proteja de ochii care, dincolo de mastile lor, vedeau, analizau, criticau si ucideau. Masca ii smulsese portiunile din piele unde isi infipsese acele, ramasesera doar gauri insangerate, doar carne arzand. In jurul ochilor, existau portiuni goale, pielea aceea dizolvata, ucisa definitiv. Pentru ca masca aceea o hranea, o proteja, chipul ei, la contactul cu aerul, cu ochii neinduratori ai lumii, incepea sa sangereze. Era ca un monstru, cu portiuni de piele desprinsa, cu carnea urland in agonie, cu oasele fragmentandu-se in mii de bucatele care, in loc sa se risipeasca, penetrau carnea si acopereau de sange lemnul din care fusese construita scena. Lucilla, ingenunchiata, si-a acoperit fata cu mainile, degetele ei scaldandu-se in raul de sange, spargand puroaiele carnii care voia sa erupa, incercand sa umple golurile stacojii.
Brusc, multimea a inceput sa rada. O aratau cu degetul si radeau in cor, pentru ca vazusera cum era in realitate, ii vazusera chipul si nu puteau decat sa rada. Ce monstru, ce uratenie! Asta inca ascundeau ei, cu totii, siguri pe sine din cauza ca mastile lor erau fixate perfect peste chipurile care trebuiau sa ramana, acolo, ingropate, sa nu sangereze, sa nu arda, sa nu fie vazute.
Rasetele lor ii zgariau urechile. Toate sunetele acelea se combinau cumva, creau o muzica distructiva care ii intrase in creier. Urechile ii sangerau. A renuntat sa se mai protejeze de privirile lor, chiar si in cele mai mari agonii, si si-a pus mainile la urechi. Puteau sa se uite la ea cat voiau, sa rada, sa isi bata joc de ceea ce vedeau, sa critice si sa ucida, dar doar sa nu mai rada, sa faca putina liniste…!
Ingenunchiata, cu adevaratul chip mutilat, trezea in ei toti instincte animalice. Au navalit toti pe scena si au inceput sa o loveasca cu picioarele in burta, ori sa isi apese talpile peste fata ei descompusa. Strigatele ei erau tot ce ii mai ramasese, era singurul ei prin care putea sa riposteze. Strigatele ei cutremurau intregul oras.
Au aruncat-o in cea mai intunecata temnita a inchisorii, intr-o celula ingusta, in care trebuia sa stea ghemuita. Peretii umezi apasau peste ea, iar un sobolan ii rodea incet parul.
Masca statea in mijlocul scenei, uitata acolo, perfecta, neatinsa de acel masacru la care asistase. Acele incercau sa o faca sa sangereze, fara sa stie ca nu se lupta cu carne, ci cu argila.
*
Dupa sapte zile, i-au dat drumul din inchisoare. Sobolanul ii rosese tot parul. Singura parte a fetei neafectata de apocalipsa prin care trecuse era scalpul. Chipul altadata protejat de masca era o imagine grotesca a unui om ars de viu, atacat de o banda de talhari ce i-au taiat fata cu un cutit, a unui monstru.
Ii legasera lanturi de maini si de picioare. Au adus-o in piata publica, si, dupa ce au dezlegat-o, au trantit-o pe pamant. I-au rupt carpa murdara in care o infofolisera si au inceput sa o biciuiasca pe spate. Sfoara biciului, formata din urzici impletite, arata ca maduva spinarii unui om, cu oasele in forma de niste cutite. Cu fiecare lovitura, taiau, ii smulgeau carnea, o insangerau, o omorau. Lasau cutitele sa intre cat mai adanc in carne, pana la os, si apoi ridicau biciul in aer, ca, in urmatoarea secunda, sa ii atace din nou carnea. Sangele ei ii stropea. Trebuiau sa o loveasca de 50 de ori. Daca supravietuia, aveau sa o arda pe rug. Incalcase legea orasului blestemat! Chipul ei fusese vazut! Soartea ei nu putea fi altceva, decat moartea. Fiecare lovitura era ca si cand ar fi murit, dar invia apoi, imediat, pentru ca simtea, in adancul inimii, ca e ceva special cu ea, ca s-a aratat asa cum e, ca a fost vazuta, ca a fost, doar atunci, cand toti radeau de ea, ceva adevarat. Ar fi vrut sa strige de durere, ca urletul ei sa cutremure intreg pamantul, sa dezlantuie apocalipsa, sa stie intreaga lume ca un om a fost omorat din cauza ca a renuntat la masca, dar striga in interiorul ei. O zdruncina pe dinauntru intensitatea acelui strigat, o facea sa constientizeze ca pentru ea nu era posibil ca lumea sa existe in continuare dupa moartea ei. Totul avea sa se sfarseasca, cand flacarile aveau sa o inghita, pentru ca lumea intreaga exista doar ca o consecinta a propriei ei existente. Si, din momentul acela in care isi cususe masca, era o lume moarta, pentru ca ea de atunci incetase sa mai existe.
Asa indurase cele 50 de lovituri. Corbii ciuguleau, hamesiti, din carnea smulsa de lama cutitului. Calaiii ei, zambind, au apucat-o fiecare de un brat. O conduceau spre rug, si multimea iar a inceput sa rada.
- Sa arda! Sa arda! strigau cu totii.
- Da! a strigat ea extatic, peste toti, si peste tot s-a asternut tacerea. Flacarile acelea puternice erau salvarea ei. Oglinda care infatisa sinele ei real si…frumos. Singurul mod de a se purifica. Tremura de nerabdare ca acele flacari sa ii posede fiecare particica din corp.
Acea tacere a fost intrerupta de o voce puternica:
- Stati!
Toti s-au intors spre barbatul care spusese asta. Necunoscutul isi arata ostentativ adevaratul chip, fara nicio urma monstruasa, imperfect, dar real. Era imbracat intr-un costum si fuma incet dintr-o tigara. Asa cum se uita la toti acei falsi-oameni, parea ca intreaga lume din jurul lui devenise doar fumul de tigara care se risipea in aer, doar chistocul pe care avea sa calce cu talpa dupa ce avea sa termine tigara. Isi simteau mastile zgariindu-le fetele, dar nici atunci nu si le puteau da jos.
Barbatul s-a dus la Lucilla, i-a pus peste umeri o mantie, acoperindu-i trupul desfigurat, si a apucat-o de brat. Fata se uita fascinata la el. Cine ii mintise pe toti ca nu trebuie sa isi arate chipul? Cine le spusese ca sunt urati? De ce se agatau de mastile acelea cu toata puterea lor?
Nimeni din multime nu mai spunea nimic.
- V-au spus ca sunteti blestemati sa purtati masti, ca nu trebuie sa va aratati chipul! Doar pentru ca i-ati crezut, meritati ca greutatea chestiei asteia in spatele caruia va ascundeti sa va rupa spatele.
Strainul a rostit cuvintele, clar, cu o tonalitate puternica, si toti au simtit ca vede cumva prin ei. Desi mastile alea erau usoare, ceva apasa mereu pe pieptul lor.
- Nu pot fi salvata…a spus Lucilla.
- Uita-te la tine…Toti astia sunt un nimeni. Tu…esti reala. Uita-te cat de urati sunt!
Lucilla s-a uitat atenta la masa aceea de masti si si-a dat seama ca strainul are dreptate. Cum ii putea considera frumosi? Cum putea considera frumoasa o fata din plastic sau din portelan, oricat de bine lucrata ar fi fost?
- Vin din alt oras blestemat!a continuat strainul povestea. Obisnuiam sa port nu una, ci sute de masti. Cate o masca pentru fiecare om pe care il intalneam. Pana intr-o zi cand mi-am dat seama ca nu am nimic de ascuns, de fapt.
Lucilla l-a apucat de brat. Se plimbau printre toti oamenii aceia, mandri de faptul ca nu ascundeau nimic. Nimeni nu mai radea.