Erau frumosi, dar se plimbau cu totii pe strazile inguste cu frica violandu-le oasele. Le era teama ca nu cumva mastile pe care le purtau cu totii sa cada cumva, sa le dezvaluie adevaratul chip. Fiecare purta o masca: gri sau colorate, din portelan sau doar din carton, simple sau imprimate cu tot felul de modele, mastile acelea erau singurele care le ofereau frumusetea. Nu costumele de epoca in care erau imbracati barbatii, le dadeau acel aer de tarie, de forta fizica si morala pe care il cautau, ci mastile, pe care incercau sa le poarte fara sa arate ca frica de a le pierde era ca un piroman caruia ii placea sa se joace cu sufletul lor. Corsetele domnitelor, care se mulau perfect pe mijlocul fiecareia, si care le ridicau sanii rotunzi, valurile de catifea sau matase care le mangaiau trupul fin, ar fi acoperit niste linii hidoase, monstruoase, daca nu ar fi fost mastile elegante, pe care le purtau cu mandrie. Teama de a le pierde musca din ele cu niste colti trecuti printr-un strat bolnavicios de otrava. Treceau femei cu mastile de culoarea argintului ori topazului, care le acoperea intreg chipul, cu pene rosiatice ce constrastau cu aurul parului, masti albe ori pictate in tot felul de culori, masti ce aveau desenate pe ele aripi, stele, linii asimetrice, contururi nedefinite, cu buzele pline colorate, mai ales in rosu sangeriu.
Era orasul-mascarada, unde toti purtau masti. Mastile devenisera o parte din ei insisi, nu puteau sa iasa in lume fara sa isi ascunda adevarata fata, nu aveau voie, ar fi fost calcati in picioare si mutilati. Oricum, erau mutilati. Asta ascundeau, imperfectiunile unor chipuri ca niste puroaie eruptive. Isi construisera masti, fiecare dupa un anumit model, care sa ii protejeze, sa ascunda de ochii lumi uratenia care se afla dincolo. Unii dintre ei isi cususera masca peste fata, isi infipsesera ace in piele, care se dizolva, incet, care se topea, sufocata de ceramica mastii, astfel incat dincolo de ea nu mai ramanea decat un gol, nu mai era nimic. Aceia care isi dadeau jos noaptea masca o faceau cand nu ii vedea nimeni, cu lumina stinsa. Era un oras blestemat, ca nimeni sa nu isi dezvaluie adevaratul chip. Se indreptau cu totii, in acea zi calda de mai, spre sala balului. Organizau un bal anual, unde avea sa castige cel care avea cea mai frumoasa masca.
Lucilla stia ca avea sa castige. Pasea, mandra, parca plutind, prin masa aceea de masti, si toti o admirau, invidiosi in acelasi timp. Masca alba pe care o purta, pictata in jurul ochilor si pe obraji cu rosu si auriu- un model nedefinit, fluid, parea cumva reala, un chip din carne si oase. Colturile buzelor sangerii ale mastii, ce stateau perfect drepte, nearcuite, exprimau un aer degajat, calm, o oarecare detasare senina, iar plinul voluptos al buzei superioare o facea sa para mandra si ii conferea totodata o expresie usor uimita. Ochii ei albastri se distingeau cu greu in spatele acelor goluri tradatoare care puteau dezvalui ceva.
Cand au ajuns in piata publica, toti oamenii s-au asezat in cerc, in jurul scenei rotunde, uriase, unde avea sa se tina balul, iar ea s-a urcat pe scena. Defila, mandra, cu umerii dezgoliti cat se poate de drepti. Isi lipise masca cu ace ascutite, infipte intr-un cerc masochist, ca sa aiba certitudinea ca acea masca nu ii va cadea vreodata. Varful ascutit al acelor genera o durere constanta, cu care insa se obisnuise. Nici macar nu mai simtea cum pielea de pe fata incepe sa se evapore incet, incompatibila cu elementul din care era construit masca. Ceramica tare urmarea si anihila epiderma.
S-a asezat in mijlocul scenei. Frumoasa si neinduratoare, ii observa pe toti. Era ca o regina in acele momente. Toti aveau sa vina la ea si sa o roage sa le explice cum trebuie sa isi poarte masca pentru ca aceasta sa nu-i mai chinuie, sa ii mai incomodeze.
Niciunul dintre ei nu prevenise ce avea sa urmeze. O rafala de vant apocaliptica, titanica, invocata parca de diavol pentru a termina acea sarada, pentru a ii demasca. Toti insa se avantasera prea tare in joc, asa ca s-au ghemuit la pamant si, stransi unii in altii, isi acopereau masca cu mainile, apasau cu forta, pentru a apara tot ce mai aveau, dar Lucilla, singura, in timp ce dansa, invartindu-se in cercuri line, pe scena, a fost prinsa in capcana. Vantul i-a smuls masca, cu ura, indeplinindu-si poate scopul. “Fii mandra acum!” parea ca suiera.
Masca a cazut la picoarele Lucillei, ca o perna de ace. Toti oamenii au ramas inmarmuriti, iar Lucilla ar fi vrut sa strige, dar nu mai avea niciun fel de putere. La urma urmei, oricine ii blestemase sa poarte masti…Se gandise la binele lor! Era cel mai mare cosmar sa stai asa, in mijlocul unei multimi, aratandu-te pe tine, exact asa cum esti, sa renunti la ceea ce te proteja de ochii care, dincolo de mastile lor, vedeau, analizau, criticau si ucideau. Masca ii smulsese portiunile din piele unde isi infipsese acele, ramasesera doar gauri insangerate, doar carne arzand. In jurul ochilor, existau portiuni goale, pielea aceea dizolvata, ucisa definitiv. Pentru ca masca aceea o hranea, o proteja, chipul ei, la contactul cu aerul, cu ochii neinduratori ai lumii, incepea sa sangereze. Era ca un monstru, cu portiuni de piele desprinsa, cu carnea urland in agonie, cu oasele fragmentandu-se in mii de bucatele care, in loc sa se risipeasca, penetrau carnea si acopereau de sange lemnul din care fusese construita scena. Lucilla, ingenunchiata, si-a acoperit fata cu mainile, degetele ei scaldandu-se in raul de sange, spargand puroaiele carnii care voia sa erupa, incercand sa umple golurile stacojii.
Brusc, multimea a inceput sa rada. O aratau cu degetul si radeau in cor, pentru ca vazusera cum era in realitate, ii vazusera chipul si nu puteau decat sa rada. Ce monstru, ce uratenie! Asta inca ascundeau ei, cu totii, siguri pe sine din cauza ca mastile lor erau fixate perfect peste chipurile care trebuiau sa ramana, acolo, ingropate, sa nu sangereze, sa nu arda, sa nu fie vazute.
Rasetele lor ii zgariau urechile. Toate sunetele acelea se combinau cumva, creau o muzica distructiva care ii intrase in creier. Urechile ii sangerau. A renuntat sa se mai protejeze de privirile lor, chiar si in cele mai mari agonii, si si-a pus mainile la urechi. Puteau sa se uite la ea cat voiau, sa rada, sa isi bata joc de ceea ce vedeau, sa critice si sa ucida, dar doar sa nu mai rada, sa faca putina liniste…!
Ingenunchiata, cu adevaratul chip mutilat, trezea in ei toti instincte animalice. Au navalit toti pe scena si au inceput sa o loveasca cu picioarele in burta, ori sa isi apese talpile peste fata ei descompusa. Strigatele ei erau tot ce ii mai ramasese, era singurul ei prin care putea sa riposteze. Strigatele ei cutremurau intregul oras.
Au aruncat-o in cea mai intunecata temnita a inchisorii, intr-o celula ingusta, in care trebuia sa stea ghemuita. Peretii umezi apasau peste ea, iar un sobolan ii rodea incet parul.
Masca statea in mijlocul scenei, uitata acolo, perfecta, neatinsa de acel masacru la care asistase. Acele incercau sa o faca sa sangereze, fara sa stie ca nu se lupta cu carne, ci cu argila.
*
Dupa sapte zile, i-au dat drumul din inchisoare. Sobolanul ii rosese tot parul. Singura parte a fetei neafectata de apocalipsa prin care trecuse era scalpul. Chipul altadata protejat de masca era o imagine grotesca a unui om ars de viu, atacat de o banda de talhari ce i-au taiat fata cu un cutit, a unui monstru.
Ii legasera lanturi de maini si de picioare. Au adus-o in piata publica, si, dupa ce au dezlegat-o, au trantit-o pe pamant. I-au rupt carpa murdara in care o infofolisera si au inceput sa o biciuiasca pe spate. Sfoara biciului, formata din urzici impletite, arata ca maduva spinarii unui om, cu oasele in forma de niste cutite. Cu fiecare lovitura, taiau, ii smulgeau carnea, o insangerau, o omorau. Lasau cutitele sa intre cat mai adanc in carne, pana la os, si apoi ridicau biciul in aer, ca, in urmatoarea secunda, sa ii atace din nou carnea. Sangele ei ii stropea. Trebuiau sa o loveasca de 50 de ori. Daca supravietuia, aveau sa o arda pe rug. Incalcase legea orasului blestemat! Chipul ei fusese vazut! Soartea ei nu putea fi altceva, decat moartea. Fiecare lovitura era ca si cand ar fi murit, dar invia apoi, imediat, pentru ca simtea, in adancul inimii, ca e ceva special cu ea, ca s-a aratat asa cum e, ca a fost vazuta, ca a fost, doar atunci, cand toti radeau de ea, ceva adevarat. Ar fi vrut sa strige de durere, ca urletul ei sa cutremure intreg pamantul, sa dezlantuie apocalipsa, sa stie intreaga lume ca un om a fost omorat din cauza ca a renuntat la masca, dar striga in interiorul ei. O zdruncina pe dinauntru intensitatea acelui strigat, o facea sa constientizeze ca pentru ea nu era posibil ca lumea sa existe in continuare dupa moartea ei. Totul avea sa se sfarseasca, cand flacarile aveau sa o inghita, pentru ca lumea intreaga exista doar ca o consecinta a propriei ei existente. Si, din momentul acela in care isi cususe masca, era o lume moarta, pentru ca ea de atunci incetase sa mai existe.
Asa indurase cele 50 de lovituri. Corbii ciuguleau, hamesiti, din carnea smulsa de lama cutitului. Calaiii ei, zambind, au apucat-o fiecare de un brat. O conduceau spre rug, si multimea iar a inceput sa rada.
- Sa arda! Sa arda! strigau cu totii.
- Da! a strigat ea extatic, peste toti, si peste tot s-a asternut tacerea. Flacarile acelea puternice erau salvarea ei. Oglinda care infatisa sinele ei real si…frumos. Singurul mod de a se purifica. Tremura de nerabdare ca acele flacari sa ii posede fiecare particica din corp.
Acea tacere a fost intrerupta de o voce puternica:
- Stati!
Toti s-au intors spre barbatul care spusese asta. Necunoscutul isi arata ostentativ adevaratul chip, fara nicio urma monstruasa, imperfect, dar real. Era imbracat intr-un costum si fuma incet dintr-o tigara. Asa cum se uita la toti acei falsi-oameni, parea ca intreaga lume din jurul lui devenise doar fumul de tigara care se risipea in aer, doar chistocul pe care avea sa calce cu talpa dupa ce avea sa termine tigara. Isi simteau mastile zgariindu-le fetele, dar nici atunci nu si le puteau da jos.
Barbatul s-a dus la Lucilla, i-a pus peste umeri o mantie, acoperindu-i trupul desfigurat, si a apucat-o de brat. Fata se uita fascinata la el. Cine ii mintise pe toti ca nu trebuie sa isi arate chipul? Cine le spusese ca sunt urati? De ce se agatau de mastile acelea cu toata puterea lor?
Nimeni din multime nu mai spunea nimic.
- V-au spus ca sunteti blestemati sa purtati masti, ca nu trebuie sa va aratati chipul! Doar pentru ca i-ati crezut, meritati ca greutatea chestiei asteia in spatele caruia va ascundeti sa va rupa spatele.
Strainul a rostit cuvintele, clar, cu o tonalitate puternica, si toti au simtit ca vede cumva prin ei. Desi mastile alea erau usoare, ceva apasa mereu pe pieptul lor.
- Nu pot fi salvata…a spus Lucilla.
- Uita-te la tine…Toti astia sunt un nimeni. Tu…esti reala. Uita-te cat de urati sunt!
Lucilla s-a uitat atenta la masa aceea de masti si si-a dat seama ca strainul are dreptate. Cum ii putea considera frumosi? Cum putea considera frumoasa o fata din plastic sau din portelan, oricat de bine lucrata ar fi fost?
- Vin din alt oras blestemat!a continuat strainul povestea. Obisnuiam sa port nu una, ci sute de masti. Cate o masca pentru fiecare om pe care il intalneam. Pana intr-o zi cand mi-am dat seama ca nu am nimic de ascuns, de fapt.
Lucilla l-a apucat de brat. Se plimbau printre toti oamenii aceia, mandri de faptul ca nu ascundeau nimic. Nimeni nu mai radea.