Cand am ajuns pe varful Peleaga
Nu gasesc cuvinte prin care sa exprim acea senzatie minunata….Ori sa descriu peisajul acela, un colt de rai in tarisoara noastra.
A fost un moment perfect.
M-am simtit cu adevarat calma, impacata cu mine insami, a fost o experienta intr-un fel cathartica…Timpul, departe de a se opri in loc, curgea in ritmul care trebuia…M-am simtit o biata farama de viata ce putea atinge soarele.
Dupa efortul depus, am avut cu totii parte de o scurta pauza, am motait, am mancat, am facut poze, l-am ascultat pe Codin vorbind despre varfurile din jur si despre avalanse si echipamente montane…A fost o jumatate de ora-o ora perfecta, din viata mea.
Pentru ca atunci cand esti pe varful unui munte, esti…altfel. Mai usor. Ai lasat in urma ta toate problemele. Acolo, sus, nu te mai poate atinge nimic. Respiri aer curat. Esti mai generos. Prin efortul depus, iti incerci trupul si isi cureti sufletul. Cine are nevoie de terapie, dupa ce descopera cat de bine e sa urci pe munte, nu pentru a ajunge in varf, ci pentru drumul in sine, pentru ca esti ciudat de viu cand faci asta, dar apoi, cand ajungi pe varf, sa iti dai seama ca tot urcusul a meritat cu adevarat? Urcatul pe munte e una dintre cele mai bune terapii.
Da, nu gasesc cuvintele potrivite pentru a descrie acest moment. Senzatia in sine e mai puternica decat orice ai putea spune dupa despre ea. E ceva ce trebuie trait, nu despre care sa povestesti dupa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu