Voi veni....

Nu este o provare fata de mine insami, sa ajung pe varf.
Nu este urcusul.
Nu este puterea de care ai nevoie cand picioarele ti se afunda in zapada, cand ori cand frigul iti ingheata oasele.
Nu este sfidare din partea naturii mele fragile, ori de cate ori cei din jurul meu ma ajuta sa nu ma impiedic ori ma ajuta sa ma ridic de jos daca am cazut.
Este doar, cum, atunci cand ajung pe varf, nimic nu pare sa mai conteze, nici urcusul, nici cazaturile, nici frigul, nici momentele in care genunchii mei voiau sa cedeze. Cum, in acele scurte momente, ma simt atat de impacata cu mine insami, atat de sus, departe de societatea murdara, si vad altfel toate lucrurile. Cand ajungi sus, pe varf, doar atunci, uitandu-te in jos, iti dai seama de cat de jos ai inceput sa urci. Esti undeva, mai aproape de nori, te poti ridica pe varfuri si poti atinge soarele. Intreg pamantul se odihneste in palmele tale. Intinzi bratele si nu ai loc sa cuprinzi tot cerul. Si esti doar o bucata de lut amarata. Toate astea: elanul acesta vital, forta, sentimentul ca stapanesti lumea? Sunt ceea ce se intampla in sufletul tau, sclipirea din ochii tai. O surpriza. Nu stiai nimic despre ele. Daca urci doar pentru a ajunge in varf, pierzi toata frumusetea drumului. Nu…Urci pentru ca trebuie sa mergi, tot mai departe, pentru ca a sta inseamna sa astepti sa vina animalele salbatice dupa tine si sa traga cu dintii de carnea ta. Si, in mersul asta necontenit, cu greutatea in spinare, se mai intampla uneori sa ajungi pe varf. Iti tragi susfletul cateva momente, respiri, e o experienta cathartica, te purifica, cumva, renasti. Arunci toate bagajele si te odihnesti putin, doar pentru ca apoi sa iti dai seama ca dincolo de muntele pe care ai urcat, te asteapta alt munte. Acum, regreti ca ai aruncat bagajul, nu? Nu, asta e bine…Trebuie sa pornesti in noua calatorie fara nimic in spinare, vei aduna multe pietre pe drum…
Nu este urcusul, ci felul in care doar atunci cand urc pe o carare de munte, il gasesc pe Dumnezeu, nu Dumnezeul Bibliei, nu ceea ce se spune in Biserica, ci Dumnezeu perceput ca acea stare care ma incearca, acea senzatie ca sunt o biata farama de praf intr-un imens desert, ca existenta mea de cateva decenii nu poate fi validata in comparatie cu existenta muntelui pe care indraznesc sa urc, care va fi aici mult timp dupa ce eu nu voi mai fi, si care se va eroda intr-un timp atat de indelungat, insa, in acelasi timp, ca exist, cu adevarat, o forta vitala ce striga: “ Sunt in viata, Exist!”. Aud cum sangele imi curge in vene, galgaind repede, dar fiecare bataie accelerata a inimii mele si ritmul sacadat al respiratiei aduc dupa ele certitudinea ca existenta mea nu inseamna nimic in raport cu existenta Intregului. Insa, apoi, mai fac un pas, in ascensiunea mea, si imi dau seama ca fac parte din acest Intreg asa cum nimeni nu a mai facut vreodata, ca, pentru cateva clipe, sfidandu-mi natura, eu sunt Intregul si totul exista ca urmare a faptului ca eu exist. Ca dupa asta sa cad din nou, si, inainte de a ma ridica, sa imi amintesc ca sunt doar o bucata sfaramicioasa de lut. Aceasta alternanta intre constienta fragilitatii si a nimicniciei existentei umane, si senzatia de putere, de viata care isi revarsa energia in sufletul meu, asta este Dumnezeul pe care niciodata nu il pot gasi intr-o Biserica.
Da, ai nevoie de putere si rezistenta ca sa infrunti frigul si vantul si panta abrupta, dar eu nu sunt puternica nici rezistenta si totusi urc. Ajutata, trasa de ceilalti, urc. Nu e vorba nici macar de vointa. E acea constiinta a mea ca trebuie sa urc, acea amintire stinsa a faptului ca ma vor astepta clipe minunate pe varf, acea uitare de sine, si apoi regasire, cand ajung pe varf. Amintirea surprizei care ma asteapta acolo: viata, in splendoarea ei.
Nu sfidez muntele pentru ca vreau sa ajung pe varf, eu, atat de slaba. Nu e o razvratire a naturii mele umane, o incercare de a-mi depasi conditia, ci o rugaminte sincera. “Te rog, lasa-ma sa cunosc tot ce ai mai frumos de dezvaluit. Lasa-ma sa invat sa fiu o persoana mai buna, altruista, sa ma rup cateva clipe, cateva zile, de societatea asta unde respir un aer greu. Lasa-ma sa respir aer curat. Invata-ma despre viata, asa cum nu o poate face scoala, biserica, orasul. “
Lumea asta are nevoie sa mai urce din cand in in cand pe munte…Sa isi puna un rucsac in spate si niste bocanci in picioare, si, alaturi de niste prieteni, sa urce…Daca asta nu m-a omorat pe mine, asta nu omoara pe nimeni.



Dar muntii, unde-s?- Lucian Blaga
Din stresina curat-a vesniciei
cad clipele ca picurii de ploaie.
Ascult si sufletul isi zice:

Eu am crescut hranit de taina lumii
si drumul meu il tine soarta-n palme,
nemarginirea sarutatu-m-a pe frunte
si-n pieptu-mi larg
credinta mea o sorb puternica din soare.

Din stresina curat-a vesniciei
cad clipele ca picurii de ploaie.
Ascult si sufletul se-ntreaba:

Dar muntii - unde-s? Muntii
pe care sa-i mut din cale cu credinta mea?

Nu-i vad,
ii vreau, ii strig si - nu-s!