Voi veni....

Nu este o provare fata de mine insami, sa ajung pe varf.
Nu este urcusul.
Nu este puterea de care ai nevoie cand picioarele ti se afunda in zapada, cand ori cand frigul iti ingheata oasele.
Nu este sfidare din partea naturii mele fragile, ori de cate ori cei din jurul meu ma ajuta sa nu ma impiedic ori ma ajuta sa ma ridic de jos daca am cazut.
Este doar, cum, atunci cand ajung pe varf, nimic nu pare sa mai conteze, nici urcusul, nici cazaturile, nici frigul, nici momentele in care genunchii mei voiau sa cedeze. Cum, in acele scurte momente, ma simt atat de impacata cu mine insami, atat de sus, departe de societatea murdara, si vad altfel toate lucrurile. Cand ajungi sus, pe varf, doar atunci, uitandu-te in jos, iti dai seama de cat de jos ai inceput sa urci. Esti undeva, mai aproape de nori, te poti ridica pe varfuri si poti atinge soarele. Intreg pamantul se odihneste in palmele tale. Intinzi bratele si nu ai loc sa cuprinzi tot cerul. Si esti doar o bucata de lut amarata. Toate astea: elanul acesta vital, forta, sentimentul ca stapanesti lumea? Sunt ceea ce se intampla in sufletul tau, sclipirea din ochii tai. O surpriza. Nu stiai nimic despre ele. Daca urci doar pentru a ajunge in varf, pierzi toata frumusetea drumului. Nu…Urci pentru ca trebuie sa mergi, tot mai departe, pentru ca a sta inseamna sa astepti sa vina animalele salbatice dupa tine si sa traga cu dintii de carnea ta. Si, in mersul asta necontenit, cu greutatea in spinare, se mai intampla uneori sa ajungi pe varf. Iti tragi susfletul cateva momente, respiri, e o experienta cathartica, te purifica, cumva, renasti. Arunci toate bagajele si te odihnesti putin, doar pentru ca apoi sa iti dai seama ca dincolo de muntele pe care ai urcat, te asteapta alt munte. Acum, regreti ca ai aruncat bagajul, nu? Nu, asta e bine…Trebuie sa pornesti in noua calatorie fara nimic in spinare, vei aduna multe pietre pe drum…
Nu este urcusul, ci felul in care doar atunci cand urc pe o carare de munte, il gasesc pe Dumnezeu, nu Dumnezeul Bibliei, nu ceea ce se spune in Biserica, ci Dumnezeu perceput ca acea stare care ma incearca, acea senzatie ca sunt o biata farama de praf intr-un imens desert, ca existenta mea de cateva decenii nu poate fi validata in comparatie cu existenta muntelui pe care indraznesc sa urc, care va fi aici mult timp dupa ce eu nu voi mai fi, si care se va eroda intr-un timp atat de indelungat, insa, in acelasi timp, ca exist, cu adevarat, o forta vitala ce striga: “ Sunt in viata, Exist!”. Aud cum sangele imi curge in vene, galgaind repede, dar fiecare bataie accelerata a inimii mele si ritmul sacadat al respiratiei aduc dupa ele certitudinea ca existenta mea nu inseamna nimic in raport cu existenta Intregului. Insa, apoi, mai fac un pas, in ascensiunea mea, si imi dau seama ca fac parte din acest Intreg asa cum nimeni nu a mai facut vreodata, ca, pentru cateva clipe, sfidandu-mi natura, eu sunt Intregul si totul exista ca urmare a faptului ca eu exist. Ca dupa asta sa cad din nou, si, inainte de a ma ridica, sa imi amintesc ca sunt doar o bucata sfaramicioasa de lut. Aceasta alternanta intre constienta fragilitatii si a nimicniciei existentei umane, si senzatia de putere, de viata care isi revarsa energia in sufletul meu, asta este Dumnezeul pe care niciodata nu il pot gasi intr-o Biserica.
Da, ai nevoie de putere si rezistenta ca sa infrunti frigul si vantul si panta abrupta, dar eu nu sunt puternica nici rezistenta si totusi urc. Ajutata, trasa de ceilalti, urc. Nu e vorba nici macar de vointa. E acea constiinta a mea ca trebuie sa urc, acea amintire stinsa a faptului ca ma vor astepta clipe minunate pe varf, acea uitare de sine, si apoi regasire, cand ajung pe varf. Amintirea surprizei care ma asteapta acolo: viata, in splendoarea ei.
Nu sfidez muntele pentru ca vreau sa ajung pe varf, eu, atat de slaba. Nu e o razvratire a naturii mele umane, o incercare de a-mi depasi conditia, ci o rugaminte sincera. “Te rog, lasa-ma sa cunosc tot ce ai mai frumos de dezvaluit. Lasa-ma sa invat sa fiu o persoana mai buna, altruista, sa ma rup cateva clipe, cateva zile, de societatea asta unde respir un aer greu. Lasa-ma sa respir aer curat. Invata-ma despre viata, asa cum nu o poate face scoala, biserica, orasul. “
Lumea asta are nevoie sa mai urce din cand in in cand pe munte…Sa isi puna un rucsac in spate si niste bocanci in picioare, si, alaturi de niste prieteni, sa urce…Daca asta nu m-a omorat pe mine, asta nu omoara pe nimeni.



Dar muntii, unde-s?- Lucian Blaga
Din stresina curat-a vesniciei
cad clipele ca picurii de ploaie.
Ascult si sufletul isi zice:

Eu am crescut hranit de taina lumii
si drumul meu il tine soarta-n palme,
nemarginirea sarutatu-m-a pe frunte
si-n pieptu-mi larg
credinta mea o sorb puternica din soare.

Din stresina curat-a vesniciei
cad clipele ca picurii de ploaie.
Ascult si sufletul se-ntreaba:

Dar muntii - unde-s? Muntii
pe care sa-i mut din cale cu credinta mea?

Nu-i vad,
ii vreau, ii strig si - nu-s!

Dialog interior

- Cine esti?
- Sunt totul, dar nu sunt nimic in acelasi timp. Sunt o forta a naturii prizionera intr-un graunte de nisip. Sunt un prizioner intr-o cusca unde am toata libertatea de a ma manifesta. Sunt o sceptica ce crede. Sunt o pragmatica ce idealizeaza totul. Sunt o deprimata cu un spirit vesel. Sunt puternica, de neoprit, dar vulnerabila. Am oasele fragile, de praf, in niste muschi de otel. Am o minte logica, si in acelasi timp sunt cea mai confuza fiinta pe care o poti intalni. Sunt un inger demonic, un demon angelic, nu undeva prinsa la mijloc, vesnic in conflict cu mine insami, ci amandoua in acelasi timp. Sunt o fiinta sociabila care vrea sa fie lasata in pace.
- Dar eu te-am intrebat cine…
- M-ai intrebat cine sunt. Sunt intuneric si lumina, noroi si aur, venin si miere. Iubesc si urasc, nici nu iubesc, nici nu urasc. Sunt un mut ce striga. Sunt verdele crud al primaverii acoperit de mocirla. Sunt caldura verii, vitala si canceroasa. Sunt melancolia proaspata a covoarelor de frunze pe care pasesti toamna. Sunt glasurile copiilor ce canta colinde in seara de Craciun, dar si frigul ce le ingheata vocea. Sunt cel mai batran copil pe care il stii. Nu mint, dar nici nu spun adevarul. Sunt un porumbel, sunt un vultur. Sunt o flacara inghetata, ori gheata arzatoare, ori acea secunda cand gheata se sparge de prea multa caldura ori flacara pocneste de frig. Sunt un pacatos inocent.
- Dar asta nu…
- Sunt albul din buchetul de crini al unei mirese virgine, nepatate, ori din zapada ce acopera casutele din felicitarile pe care le trimiti de Craciun. Sunt rosul din rujul de pe buzele unei amante ori din sangele varsat de un criminal. Sunt o prostituata virgina. Sunt o pudica vulgara.
- Eu vreau sa stiu…
- Sunt o mama ce nu are niciun copil, un orfan ce nu si-a pierdut niciun parinte. M-am ratacit dar stiu drumul. Sunt o proasta sclipind de inteligenta. Sunt o naiva uneltind viclenii.
- Stii, eu…
- Sunt un oximoron ce nu contrazice nimic. M-ai intrebat cine sunt. Dar tu? Cine esti? Imi poti raspunde, fara sa te referi la anumite caracteristici care fac parte din rolul pe care trebuie sa-l joci? Nu esti o fiica. Nu esti o mama. Nu esti o sotie. Nu ai o anumita varsta si cu siguranta nu esti un angajat undeva. Astea sunt niste roluri, niste masti necesare. Dar tu…Cine esti tu?
- Nu stiu.

Prietenia intre barbati vs Prietenia intre femei

Prietenia intre femei
Doua foste colege de liceu se intalnesc la o cafenea dupa vreo 20 ani de la terminarea liceului. In tot acest timp, au pastrat legatura, intalnindu-se la vreun restaurant sau sesiune de shopping, ori, uneori, plecand in concediu impreuna cu familiile lor.
R:( ajunge la restaurant cu 20 minute intarziere): Vai, draga mea, scuze ca am intarziat! M-am grabit sa ajung, crede-ma, dar traficul asta…Stii si tu! ( Da’ de unde! Mi-am amintit de intalnirea asta acum o ora, am avut alte lucruri importante de facut decat sa ma vad cu tine!)
S: Nu-i nimic…Inteleg foarte bine! ( Tu nici daca ti-ai fixa ceasul cu sapte ore inaintea celorlalti n-ai ajunge la vreo intalnire la timp, intarziato! )
Cele doua prietene se saruta pe obraji si se imbratiseaza scurt.
R: Cat de bine arati! Jur ca daca te-as vedea pe strada si nu te-as cunoaste, as zice ca ai 20 de ani (in plus fata de cat ai acum…) Si prin ce statiune ai mai fost, te prinde bronzul asta! ( in comparatie cu un pui scos mult prea tarziu din cuptor, da, arati foarte bine).
S: Pe Coasta de azur! Si tu arati minunat! Implinita…( adica grasa…Prajiturile astea de ciocolata…Chiar iti plac!) Si trebuie sa imi spui de unde ai cumparat bluza asta, iti sta atat de bine cu ea! ( Nu stiai ca dungile orizontale te fac sa pari mai mare decat esti, si chiar nu ai nevoie de asta?)
R: Multumesc! Ce mai faci? Cum mai e viata ta? Ce mai face M.? ( dragul tau sot care la petrecerea aia de Craciun a inceput sa ma pipaie cand eram treji, iar intre timp paharele s-au adunat si am renuntat la haine? )
S: Oh, ne intelegem de minune! ( cu exceptia faptului ca rar doarme pe acasa!). Dar D.? ( Te intrebi de ce a divortat de tine? Nu te uiti in oglinda, cum arati? ) Stii, intotdeauna am fost de parere ca voi doi o sa va impacati...( N-o sa se mai intoarca la tine, sa fii sigura! )
R: Da, lucrurile incep sa mearga mai bine…( Nu mai stiu nimic de el de trei luni)
S: Cat ma bucur! ( Ca aseara l-am vazut alaturi de o blonda la un restaurant si parea foarte fericit)
Se asterne o liniste ciudata intre cele 2 prietene. Chelnerul vine, si le ia comanda. Dupa asta, S. este cea care continua discutia.
S: Cei micuti ce mai fac? Atat de scumpi? Au atata energie…( Sunt total lipsiti de control, nu i-ai educat deloc! Habar n-ai ca ultima oara cand ai venit pe la mine, mi-au spart unul din paharele preferate! )
R: Sunt bine, acum sunt intr-o tabara la munte! Dar A.? Intotdeauna am zis ca o sa ajunga cineva…Ai un copil special, sa stii ( Cam autist, saracu’…Ar fi bine sa-l duci la vreun psihiatru, ceva…)
S: E bine si el…
Iar se lasa linistea…Apoi, R zambeste din inima si exclama:
R: N-o sa-ti vina sa crezi ce am auzit despre I…
Din acest punct, discutia dintre cele doua foste colege, cele mai bune prietene in cei patru ani de liceu, curge de la sine, femeile simtindu-se in elementul lor cand barfeau cunostinte comune, fiind in aceeasta privinta de o sinceritate covarsitoare.

Prietenia intre barbati

Doi fosti colegi de liceu, dupa vreo 20 de ani, acasa la unul dintre ei. Meci. Probabil semifinala campionatului european. Stau in fata televizorului cu berile in mana.
O.: Gooool!
C: ( dand cu pumnul in masa): Ce gol? A fost fault!
Urmeaza o cearta de vreo 15 minute pe aceasta tema. Sunt intrerupti de aparitia sotiei lui O., care le mai aduce 2 doze de bere. Dupa ce pleaca, C. ii spune:
C: Ba, nevasta-ta e buna rau! Daca n-as fi prietenul tau cel mai bun…
O: ( mandru): Da, ai dreptate…( continuand, solidar, atunci cand vede ca prietenul lui s-a intristat brusc): Trebuie sa incetezi cu asta. E. te-a parasit, a renuntat si la copiii ei, treci peste asta! Te-a uitat, n-o sa se mai intoarca la tine!
C: Eu tot sper ca intr-o zi….
O: Nu mai spera! Te-ai ingrasat, de cand a plecat! Ai facut burta. O sa-ti fac maine abonament la sala.
( peste 3 ore, tot cu berile langa ei, la televizor, uitandu-se la un meci de wrestling)
O: Auzi…Tu nu aveai niste copii pe acasa?
C: Se descurca ei, stiu unde e mancarea!
O inchide brusc televizorul. C striga la el:
C: Ce faci, ba? De ce l-ai inchis?
O: Frate…Cred ca am facut ceva rau…Ceva rau de tot…Si n-am cui altcuiva sa ii zic…
C: Tampit esti! O sa gasim noi unde sa ingropam cadavrul….
O zambeste chinuit.


Da, stiu ca in majoritatea cazurilor femeile leaga prietenii trainice si sunt sincere unele cu altele, au tendinta de a lega prietenii de-o viata ori cel putin durabile, iar barbatii au colegi de serviciu, cativa amici cu care ies la o bere si altii cu care mai joaca fotbal, dar, in general, femeile au aceea gena care le permita sa poata spune cu totul altceva decat gandesc, si exista si intre ele multe asa zise prietenii, pe cand, barbatii, din punct de vedere genetic, nu isi bat prea mult capul si spun unui amic exact ceea ce gandesc.

Nu exista termen de comparatie pentru durere. Nu exista: “eu sufar mai mult, el sufera mai putin”. Exista doar durerea. Durerea pierderii cuiva drag, durerea singuratatii, durerea unei boli fizice incurabile, durerea adaptarii la niste schimbari radicale, durerea unei despartiri, durerea dupa un traumatism, dureri false, dureri fantoma, dureri ucigatoare, dureri pe care le uiti, dureri impietrite, dureri fizice inimaginabile, dureri puerile, dureri superficiale. Durerea e ceva ce ne incearca pe toti, la un moment dat. Nu putem trece prin viata, nu putem trai, fara sa o cunoastem. Este un efect, nu o cauza a vietii. Nimeni nu vrea sa sufere, dar nu poate scapa de asta. Exista momente cand ne va ingenunchia trupul ori ne va lovi sufletul. Cand ne va aduce aminte ca suntem oameni, nu zei. Cand ne va tranti la pamant si ne va obliga sa luptam cu ea, de acolo, unde, ghemuiti, singura noastra victorie este inca un minut in care respiram, in ciuda ei. Clipe in care ne va trage pamantul de sub picioare uneori exact cand ne asteptam mai putin. Fiecare om are propriul lui mecanism pentru a o infrunta. Acest mecanism ajunge sa ne defineasca. Nu exista cai corecte sau gresite de a o infrunta, de a trece mai departe. Fiecare face doar ce poate in aceasta lupta. Durerea nu e perversa, nu e necesara, nu te intareste. Nu e perversa, oricat de mult vrei tu sa crezi ca anumite forte ale universului, acea spiritualitate in care crezi ori pur si simplu legile fizicii se aliaza impotriva ta cu o satisfactie sadica, ca sa te faca sa suferi. Nu. Nu esti chiar atat de important. Ea doar se intampla. Nu e necesara. Nu apare ca sa te invete ceva, ca sa te ajute sa evoluezi. Doar apare. Nu te intareste. Uita acel citat care spune: “Ce nu te omoara, te face mai puternic.” Daca te-ar intari, ar insemna ca atunci cand ar aparea din nou, tu n-ai s-o mai simti, nu? Si asta n-a functionat niciodata. Ar trebui spus: Ce nu te omoara, te face mai umil. Ce nu te omoara, iti aminteste ca esti om, doar o carne frageda. In niciun caz nu te acopera de un scut impenetrabil. Ce nu te omoara, te face uneori sa iti doresti sa fi facut asta.
Durerea apare, indiferent de incercarile tale de a opri asta. Indiferent de cat de bogat, sarac, prost, instruit, gras, slab, bun, rau, esti. Apare doar ca sa iti aminteasca ca ar mai trebui din cand in cand sa ingenunchiezi in fata ei, sa o lasi sa distruga ce are de distrus, sa plece, si apoi sa te ridici din nou, stiind ca vei mai trece prin asta, candva, insa fara sa fii speriat de asta. Asta nu e putere, nu e vointa. E demnitate si acceptare.
Iar prin faptul ca uneori spunem: Eu sufar mai mult decat X, habar n-are prin ce trec; el zice ca sufera? Nu se uita ce a trebuit sa indur eu?”, asta inseamna ca mai avem inca multe de invatat, ca durerea inca nu a reusit sa ne invete ca nu accepta termeni de comparatie.

Ce alegi?

Viata nu este decat o alegere. In fiecare zi, avem de ales cate ceva…..



Putem alege sa urmam o dieta stricta, sa ne controlam poftele, considerand ca marimea 0 este marimea universala pentru ca ceilalti sa ne aprecieze;



Ori putem sa mancam bucata de prajitura fara sa ne pese de calorii;



Putem sa cautam fericirea prin atingerea unor lucruri marete, sa consideram ca ea se afla la capatul unui drum spre succes;



Ori putem sa ne mai reamintim ca fericirea uneori este formata din lucrurile marunte, ca nu este scopul calatoriei, ci calatoria in sine;



Putem sa stam singuri, in coltul nostru, departe de terenul de joaca, considerand ca ceilalti sunt ori inferiori noua, si prin urmare nu ne putem amesteca cu ei, ori inspaimantatori, si astfel de evitat;



Ori putem sa mergem sa ne jucam cu ei;



Putem alege sa fim egoisti, sa nu impartim nimic cu ceilalti; sa ramanem rezervati, refuzand sa ii lasam pe ceilalti sa ne cunoasca;



Ori putem alege altruismul, sa impartim cu cei dragi; sa fim deschisi fata de ceilalti, permitandu-le sa ne cunoasca;



Putem alege sa ramanem deoparte, sa refuzam sa participam la spectacol, pentru ca nu avem pantofii potriviti ori nu stim deloc miscarile;



Ori putem sa mergem si sa dansam, chiar si desculti, fara sa stim niciun pas, fara sa avem deloc talent la dans;



Putem urma o filosofie a razboiului, a pumnilor, a lui Nietzche, sa consideram ca trebuie sa ii atacam pe ceilalti inainte ca ei sa ne atace pe noi;



Ori putem urma o filosofie a iubirii, a imbratisarilor, a lui Iisus, crezand in puterea intoarcerii si celuilalt obraz;



Putem alege sa ramanem inca o zi inchisi intr-o cusca, din diferite motive, intr-un auto-exil;



Ori putem alege sa spargem acei pereti, pentru a ne redobandi libertatea;



Putem alege sa ne plangem, despre guvern, despre copii, despre sotie, despre aglomeratia din trafic, despre cozi;



Ori putem alege sa acceptam toate astea si, de fiecare data cand ne vine sa strigam, sa ne punem castile in urechi;



Putem alege sa ne imbogatim constant cultura, sa citim o carte;



Ori putem alege o cale putin mai usoara de a atinge succesul;



Putem alege sa ne ascundem defecte reale sau imaginare sub un strat de machiaj, sa fim stralucitoare;



Sau putem alege sa ne acceptam asa cum suntem, si sa iesim in lume nu stralucitoare, ci noi insine;



Putem alege sa ne incorsetam spiritul de anumite dogme, sa refuzam orice experienta noua;



Ori putem alege sa adoptam o atitudine deschisa, flexibila, sa fim dispusi sa incercam uneori si altceva decat suntem obisnuiti, de cum am fost invatati;


Totul se rezuma la ceea ce alegem. Nu exista o alegere corecta sau gresita, ci doar alegerile fiecaruia, ce definesc mai bine decat orice altceva caracterul. Fiind alegerea ta, e corecta: pentru tine. E modul in care vrei tu sa iti traiesti viata, sa te raportezi la lume. E o prostie sa raportezi intreaga lume la alegerea ta, sa crezi ca daca tu ai ales sa renunti la carbohidrati oricine mananca o ciocolata face o greseala, ori ca daca esti o persoana toleranta, iertatoare, cei care isi exercita puterea asupra celorlati prin violenta fizica sau psihica sunt de condamnat. Nu sunt de condamnat, si nici tu nu esti de aratat cu degetul si batjocorit pentru ca esti “moale”.
E alegerea ta. Independenta de anumite experiente care te-au marcat. Independenta de ceilalti.
Esti tu.