Dragul meu pulover,
As vrea sa iti cer scuze pentru felul in care m-am purtat cu tine la inceput, cand inca nu te cunosteam, si sa iti multumesc pentru cum ai grija de mine si ma incalzesti in noptile in care imi este frig. Iarta-ma ca nu mi-am dat seama de la inceput de cat de minunat esti. Cine ar fi crezut ca vom ajunge sa ne intelegem atat de bine?
Trebuie sa intelegi….In prima zi cand te-am vazut….Nu mi-ai lasat nicio impresie. Erai doar o bluza groasa, nici frumoasa, nici urata( nici macar pulover nu te poti numi, dar imi place sa te alint asa). Neagra si extrem de simpla: fara buzunare, fara fermoare, fara niciun model. Ai fost fabricat din acel negru anost, care nu spune nimic. Erai pierdut undeva prin dulapul mamei. Imi amintesc si acum cand te-am vazut prima oara…Te-a scos de acolo, s-a uitat la tine cu un chip inexpresiv, neimpresionat, si mi-a spus: “Ia-l tu, poate o sa ai nevoie de el cand mai mergi pe la munte.” De parca nu aveam atatea hanorace si polare menite sa imi tina de cald in plimbarile mele montane! Ce puteam eu face cu o bluza oarecare, neagra? Am ridicat din umeri, te-am luat in grija mea si te-am aruncat pe undeva prin dulap, uitand de tine din prima secunda in care ai devenit al meu. Iarta-ma…Pe atunci nu stiam nimic despre tine.
Zilele treceau, canicula verii ma facea ca atunci cand mai deschideam dulapul, sa ma uit cu dragoste la toate bluzele de iarna, si sa astept cu nerabdare ziua in care materialul lor avea sa imi mangaie pielea…Dar tu erai pe undeva, prin spate, in umbra, nevazut, nestiut, nedorit . Tacut, un articol vestimentar a carui unica dorinta e sa treaca cat mai nebagat in seama de posesor, nu ca acele rochii decoltate ori fuste scurte care stau in dulapurile tinerelor strigand: “Poarta-ma! Poarta-ma! Am sa te ajut sa primesti atentia de care ai nevoie!”. Prin croiala ta, in comparatie cu toate rochiile alea narcisiste, pline de sine, esti plictisitor, deloc sexy si mult prea simplu. ( Pentru restul lumii, dragul meu. Nu te intrista. Pentru mine, dupa ce am ajuns sa te cunosc…Asta e alta poveste)
Pana intr-o zi, cand mi s-a facut foarte frig si am deschis dulapul, cautand ceva cu care sa ma imbrac. Te-am vazut, atunci. La fel de tacut, la fel de simplu, fara sa-mi atragi atentia cu nimic, asteptand cuminte sa-ti indeplinesti menirea de pulovar, dar nu foarte dezamagit de perspectiva de a ramane doar o bluza uitata in dulap. Te-am luat de acolo, de langa toate bluzele dupa care tanjeam vara ( aproape ca am simtit gelozia celorlalte hanorace: “Cum l-ai ales pe asta? Nu te uiti ca nu arata…nicicum?”), si te-am imbracat.
A fost parca o revelatie. Felul in care te potriveai cu pielea mea, in care ma incalzeai…M-am imbratisat, vrand sa imi ingrop cat mai mult degetele in materialul tau, sa descopar din ce esti facut de ma acoperi atat de bine.
Cred ca mi-ai oferit o lectie de viata in ziua aia. Mi-ai aratat ca lucrurile, uneori, sunt mai mult decat ceea ce par si ca nu trebuie sa judeci dupa prima impresie. E ca si cand ai refuza sa mananci o bomboana pentru ca nu iti place ambalajul in care e invelita. Dar e o prostie! Doar pentru ca nu-ti place ambalajul, asta nu inseamna ca bomboana nu ar fi buna. Un ambalaj nu spune nimic despre ce ai sa gasesti dupa ce il desfaci. Si asa, unii oameni prefera sa arunce bomboanele invelite in ambalaje care nu le atrag atentia si poate ca pierd astfel sansa de a gusta multe sortimente minunate. Asa si cu oamenii. Aparentele lor nu pot spune prea multe despre cum sunt, si pana si fata aia inalta si schiloada, o sperietoare de ciori, cu parul cret si pistrui, ori tanara supraponderala de care parca ti-e scarba, parca ti-e mila, sunt mai mult decat ceea ce par, au atatea de spus, daca te-ai opri sa asculti.
Mi-ai dovedit de atunci, constant, ca esti un adevarat prieten.La fel de tacut, astepti sa am nevoie de tine; si, atunci, nu ma dezamagesti niciodata. Ma incalzesti ca si cand in fibrele tale s-ar afla scantei.
M-am privit intr-o seara in oglinda. Eram imbracata in cine stie ce pantaloni…Si te purtam pe tine. Felul in care ma infatisai mie insumi…Posibilele rochii decoltate, ori fuste scurte? Posibilele neglijeuri sexy? Mi-ar arata, incercand sa-mi ascunda defectele si sa le transforme in ceva frumos, ce nu pot fi niciodata. Ar sta pe carnea mea criticandu-ma. Poate ca prin aspectul lor m-ar face sa arat bine, in vazul lumii, dar, in ochii mei, constienta de imperfectiunea trupului meu, ascuns dincolo de ele, m-ar urati. Ar rade de mine: “ Ce faci? Incerci sa pari altcineva, purtandu-ma pe mine?”. Insa tu…Imi mangai imperfectiunea. Nu esti facut ca sa ma faci sa stralucesc, ci sa ma incalzesti. Ma faci sa ma accept asa cum sunt.
Poate ca m-am atasat de tine pentru ca imi amintesti, intr-un fel, de mine, asa cum esti: tacut, pe cat de simplu poate fi un articol vestimentar, fara sa iti doresti sa atragi atentia asupra ta, stand linistit in coltul tau, gata sa ajuti pe oricine are nevoie de tine, si apoi, cand nu mai e nevoie de tine, aruncat, undeva, uitat acolo.
Dar acum, ca te-am cunoscut…N-am sa mai fac greseala asta. Atunci cand o sa vina vara, te voi impacheta frumos si, in zilele in care voi deschide dulapul tanjind dupa racoarea zilelor de iarna, doar la tine ma voi uita.
Cat ma bucur ca esti “o haina de casa”. Ca te pot purta doar in sanctuarul meu…E ca si cand atunci cand te imbrac, ma port pe mine, ca si cand in fibrele tale se afla o particica din mine, pe care nimeni din afara nu o mai poate vedea.
Daca ar fi sa fiu un articol vestimentar…As vrea sa fiu ca tine. Nu vreo rochie eleganta ori vreun costum, sa stau pe un umeras, perfect, nesifonat, sa infatisez lumii un posesor frumos, stralucitor…Ci vreun tricou larg, de casa. Sa fiu purtat in zilele ploioase, apasand peste mine alte cateva bluze, ori in acele zile cand posesorul simte nevoia de a sta in casa, la televizor, uitandu-se la filme sau chiar la desene animate ( cu totii avem nevoie de zile din astea, desi foarte putini o recunosc). Atunci cand trebuie sa faca curatenie. In diminetile cand isi bea somnoros cafeaua si citeste presa. Daca e vorba de vreun posesor pictor, sa fiu purtat de fiecare data cand deseneaza ceva, patat de pete de acuarela. Vechi, dar sa insemn ceva pentru cel care ma poarta. Sa nu ma poata arunca, chiar daca in timp ajung sa fiu acoperit de pete care nu se mai iau la spalat. Sa miros a toate partidele de sex de care posesorul meu a avut parte fara sa se mai dezbrace de mine. Daca destinul meu ar fi sa fiu un articol de imbracaminte, n-as vrea sa fiu ceva elegant, sa-mi cunosc posesorul doar in cadrul spectacolelor, al cinelor la restaurant ori al petrecerilor.N-as sti nimic despre el, asa….As fi ca un ambalaj. Vreau sa se uite la mine si sa vada o parte din sine insusi. Sa-l cunosc in intregime. Fibrele mele sa fie patate de cafea, de mancarea pe care o arunca in aer, uneori, bebelusii, de tot felul de accidente domestice, patate de viata…Pentru ca ma intreb, dragul meu pulovar care nu stie nimic despre ce e viata, cati dintre noi am putea sa iti spunem ( si crezand in asta) ca viata consta in lucrurile astea mici, pe care le uiti imediat….Ca atunci cand astepti, te chinui, vrei, doresti ceva mare, grandios, spectaculos, nu traiesti, vanezi viata si niste vise poate imposibil de atins, dar atunci cand iti bei cafeaua dimineata, cand injuri din cauza ca esti blocat in trafic, cand te bucuri de un rasarit de soare, cand barfesti la o bere cu un vechi prieten, atunci traiesti…Cati dintre noi iti pot spune ca in fiecare zi primim si clipe de fericire marunta, dar si de mici frustrari, ca o balanta care se afla in echilibru.
As adora sa fiu hanoracul unui baiat si sa fiu oferit unei fete, o simpla cunostinta ori persoana iubita, intr-o seara friguroasa. In cazul in care fata e doar o amica, posesorul meu s-ar dovedi un gentleman. In cazul in care ei doi sunt impreuna…Dupa mine, e unul dintre cele mai frumoase gesturi prin care arati ca tii la cineva. Asa ca, in situatia in care fata ar fi la fel de usor de multumit ca mine, mi-ar placea ca o mana delicata sa ma cuprinda, sa stiu ca sunt privit de niste ochi sclipind de fericire, sa incalzesc un trup fragil. Vezi tu, dragul meu pulovar, ai o posesoare usor de multumit. Nu am nevoie de cadouri scumpe, de bijuterii ori de sesiuni de shopping, dar unele mici gesturi din partea celor dragi ma pot entuziasma mai mult decat orice. O imbratisare cand ma astept mai putin de la un vechi prieten, o ciocolata de la persoana iubita, un mesaj de la mama, ori promisiunea unei zile in care m-as putea afla doar in compania lui si a ta…Nu am nevoie de mult ca sa fiu multumita. Ii las pe marii oameni sa se bucure de gesturi mari.
Dragul meu pulover, ma bucur ca te-am intalnit. Lumea asta ar fi un altfel de loc daca toti oamenii si-ar da seama ca au de invatat ceva de la tine: cum sa fie niste prieteni adevarati, ori lectia umilintei. Dar lasa-i pe ei….Eu am invatat ce trebuia sa invat, de la tine, si am sa-ti raman vesnic recunoscatoare pentru asta.
Te las acum…Vreau sa scriu o alta scrisoare, si pentru bucatica de ciocolata care se gaseste mereu pe tava mea…Lucrurile s-ar putea sa devina mai…intense, aici.

Cu drag,
Posesoarea ta micuta si creata