"Esti asa rea...Ce vrei de la mine? De ce nu esti niciodata multumita? Orice as face, te uiti la mine cu ochii astia reci. Tot ce vreau e sa ma observi! Tot ce am facut...Tot ce voi face pana ce voi muri e ca tu sa ma observi si sa ajungi sa ma iubesti. Am nevoie de iubirea ta...Nu pot sa iubesc pe nimeni daca nu obtin aprecierea din partea ta, daca tu nu ma lasi sa fac asta. Ei toti spun ca ura e fierbinte. Dar tu esti atat de rece...Nu e nimic fierbinte in tine. Simt ura ta ca o bucata de gheata care-mi strapunge inima. Ce vrei sa mai distrugi? Nu e nimic acolo, din cauza ta, din cauza ca tu ma consideri un esec, o mizerie. Spune-mi, te rog, ce trebuie sa fac pentru ca tu sa fii multumita de mine. De ce ma urasti? Doar iubirea ta imi poate hrani sufletul. Mi-e atat de foame...Te rog, hraneste-ma! Uita-te la mine si invata sa iti placa ceea ce vezi, pentru ca asta e tot ce vei primi!"
Imaginea din oglinda o privea la fel de rece. De cand se stia, reflectia ei o urase. Ura asta ucidea, incet, toate incercarile ei de a iubi pe altcineva. Ii soptea cuvinte veninoase: "Nu te las. Uita-te la tine...Daca nu te poti iubi pe tine, cum vrei sa poti iubi pe altcineva?". Asta era: se ura.
A inceput sa rada.
- Ma urasti? Ei bine, niciodata nu ma vei uri atat de mult pe cat te urasc eu! Nu ti-ai dat seama de asta? Dar ura mea...Chiar este fierbinte! E ca un venin care imi curge in vene. Vreau sa te distrug, si doar felul in care te uiti la mine spunandu-mi din priviri: "Ce esec uman!" m-a oprit pana acum. Tot timpul asta in care am vrut ca tu sa ma iubesti...Te-am urat. Poate ca iubirea ta ar ucide, incet, asta...Acum nu vreau. Acum, ura imi mangaie sufletul! Ma face sa simt ceva..Ai simtit vreodata ceva? Nu. Esti o stana de piatra.
A mangaiat incet suprafata rece a oglinzii. Oare nu exista nicio cale sa trezeasca acea reflectie? Oglinda era ca o poarta care o tinea inchisa acolo, inchisa si moarta.
A inchis ochii. Niciodata nu isi dorise ceva mai tare ca atunci: o confruntare cu propria persoana. Dorinta asta era ca lava unui vulcan. O ardea pe dinauntru. Daca ar fi erupt, oare ar fi ars intreaga lume?
Cand a deschis ochii, propria-i reflectie o privea, de undeva din umbra, cu un zambet pe chip. O asemenea dorinta nu putea ramane neimplinita. Isi dorise asta cu acea forta de nedescris, forta exploziei care a creat Universul.
- Nu ai inteles niciodata, nu? a intrebat-o acea imagine, care era infiorator de frumoasa. "Nu pot ajunge asa niciodata!" si-a spus, admirand acea aparitie. "Asta..nu poate fi eu."
- Esti singura care uraste aici...Mereu te-am iubit. Nu ai simtit asta, fiindca ma urasti atat de tare, incat ai lasat ca asta sa te controloze.
- Esti...perfecta. Asa cum esti acum...Nu te pot uri!
- Iti place ceea ce vezi, nu?
Cum sa nu-i placa? Era o fata incredibil de frumoasa, cu parul mai lung si mai bogat decat al ei, cu acelasi chip, dar cu un corp fara niciun defect.
- Vrei sa ajungi asa, nu? Cand te vei trezi? Nu are rost. Te vei transforma in praf, indiferent de cum arati, indiferent de cum traiesti. Incercarile tale de a gasi un sens? Sunt inutile. Ma amuza. Nu exista un sens, draga mea. Existi, doar atat.
Aceea aparitie dumnezeiasca a disparut. Reflectia ei nu era altceva decat acea imagine din oglinda pe care o ura, imaginea aceea imperfecta, plina de defecte, un esec. Un monstru s-a trezit in ea atunci, la vederea acelei reflectii. "Asta sunt eu? Nu ma pot suporta asa. Nu te pot distruge pe tine, esti o iluzie, dar pe mine...Pot sa fac orice."
- Despre ura asta vorbesc, draga...Cum te uiti la mine! Vino...
Imaginea aceea, prizionera care evadase din oglinda, tinea in mana un cutit. A alergat spre ea. Voia sa ii arate cat de mult o ura, lovind in sine.
A disparut, chiar atunci cand a ajuns in fata ei. S-a evaporat, ca si cand nici nu ar fi fost acolo.
- Unde esti? a strigat. Am sa-ti arat cat de mult te urasc! Am sa-mi infing cutitul ala drept in inima, si am sa te acopar cu sangele asta blestemat!
Era o liniste de gheata in jurul ei, si un intuneric care parca ucisese orice alta urma de viata. Brusc, cineva ii lipeste lama rece a cutitului de gat. O strangea de maini cu o singura palma. Nu se putea elibera. A auzit propria-i voce soptindu-i in ureche:
- Nu..Nu am sa te las sa faci asta.
A aruncat cutitul la picioarele ei.
- Draga mea...
Cu cata dragoste soptise asta! Cum o putea iubi? Ea nu se iubise niciodata.
Respira incet in spatele ei. Se simtea ca si cand un paianjen ii umbla pe spate.
- Cand ai sa intelegi ca imperfectiunile astea te fac o persoana unica? Nu ai de ce sa-ti fie rusine de propria persoana, de trupul tau. Esti unica. Nimeni nu mai e ca tine. Trupul tau, oricum ar fi, e o opera de arta. E atat de imperfect, dar atat de...Al tau.
- Mi-am spus asta de atatea ori...Dar ma minteam. Sunt doar niste minciuni.
- Trebuie doar sa crezi in ele!
A inghetat atunci cand Ea ( cum o putea numi? Imaginea din oglinda, reflectia ei, propria persoana? ") si-a lipit buzele de gatul ei.
- Nu ma atinge...Mi-e scarba de tine! a soptit, cu o voce tremuranda.
- Mie nu! a raspuns Ea, si, ca si cand asta era tot ce conta, a inceput sa ii desfaca nasturii de la bluza pe care o purta, in timp ce o saruta pe gat.
Nu se mai putea misca, desi si-ar fi dorit sa o indeparteze si apoi sa o ia la bataie, chiar daca era doar o iluzie. Voia sa o faca sa urle de durere, sa o loveasca cu toata furia ei, sa o desfigureze cumva. Nu ar fi putut iubi decat imaginea aceea perfecta, care disparuse. De Ea ii era scarba. Daca ar fi putut sa puna mana pe acel cutit...Cat de cald ar fi fost sangele ce ar fi acoperit-o apoi! Cat de binefacator...Cum i-ar fi bagat cutitul in maruntaie, cu o disperare animalica, cum sangele Ei i-ar fi stropit hainele si fata!
- Pleaca! a spus,atunci cand Ea, dupa ce i-a dat bluza jos, a inceput sa-si plimbe degetele pe carnea ei, carnea aia pe care o ura atat de mult...Era lipsita de aparare, si ura asta mai mult decat orice. Daca totul era doar un vis, de ce nu o putea infrunta? Ea ar fi trebuit sa detina controlul, doar era visul ei.
"Ea" a inceput sa rada.
- Asta e visul meu! Pleaca! a repetat, cu un glas putin mai hotarat.
- Atunci, hai! Distruge-ma! Daca iti doresti asta intr-adevar...Nimic nu te va putea opri. Hai, elibereaza-te si pune mana pe cutit, daca asta vrei...E visul tau, tu controlezi totul aici.
A incercat sa se elibereze din stransoarea Ei, dar mainile Ei parca erau de fier. Nu putea sa faca nimic.
- Vezi? a continuat Ea. Nu poti sa pleci!
Poate ca nu putea sa plece, dar chiar isi dorea asta. Degetele Ei parca erau acoperite de un fel de otrava, parca erau niste urzici. Ii framanta abdomenul, si ea parca simtea cum o inteapa niste urzici. Nu ii placea asta. Nu putea sa-i placa nimic din ce ar fi facut Ea.
- Nu m-ai chemat doar ca sa ma uit la tine! Puteam face asta si prinsa in oglinda.
- Ce vrei?
- "Doar iubirea ta imi poate hrani sufletul. Mi-e atat de foame.."
Parca o lovise drept in inima cu un cutit cu varful otravit. Gandurile ei cele mai ascunse...Ea le stia. Ea stia totul. Nu avea cum sa Ii ascunda nimic. Nu si-a dat seama ca plange decat atunci cand a simtit lacrimile cazandu-i pe obraz. S-a muscat de buza, pentru a nu urla de neputinta, pentru a nu Ii arata cat de slaba este.
- E doar un vis...a repetat, cu glasul stins.
- Mai mult ca sigur. Dar o sa fie cel mai frumos vis pe care l-ai avut pana acum.