O vizita neasteptata

- Ce cauti aici?
- Ma asteptam la o primire mai calduroasa.
- Nu te-am invitat! Mi-am tinut usa inchisa doar pentru ca tu sa stai departe de mine.
- Gresesti. Ai uitat-o deschisa azi.
- Dragoste, pleaca! Nu am loc pentru tine aici.
- Imi fac eu. O sa scot din dulapul asta toate materialele croite din Egoism, imi irita pielea. O sa-ti strang toate Anxietatile intr-un ghem si o sa le arunc intr-un colt. Vezi bagajul asta? E plin cu propriile mele Temeri, care te vor coplesi. De asemenea, trebuie sa-i gasim un loc si surorii mele, Nebunia, o sa soseasca in curand. Ce camera mica ai! O sa stam putin inghesuite…
- Arati..Altfel decat mi te imaginam,
- Cum credeai ca arat?
- O femeie frumoasa si eleganta. Ca o zeita. Puternica, neinduratoare. Esti insa…fragila. Si e cu toate vanataile astea pe bratele tale?
- Adun o vanataie de fiecare data cand cineva ma da afara din casa lui, dupa ce m-a gazduit pentru putin sau mai mult timp. Unii se plictisesc de mine, altora le e frica, nu stiu de ce, iar altii, pur si simplu, nu stiu sa ma ingrijeasca.
- Si de ce tusesti atat de mult?
- Le tot spun sa inchida geamurile, pentru ca sunt sensibila si ma ia curentul repede, insa nu ma asculta. Le lasa intredeschise. Se tot uita in afara, crezand ca acolo poate este cineva mai bun decat persoana datorita carora au uitat intr-o zi oarecare sa inchida usa, iar eu am putut intra astfel in viata lor.
- De unde sa cumpar eu toate medicamentele ca sa te ingrijesc?
- E simplu. Te duci la farmacie si ceri cateva pastile de Loialitate, un sirop de Incredere, putina Pasiune si neaparat Respect si Acceptare. Administrate constant, in doze echilibrate, ingredientele astea sunt singurele de care am nevoie ca sa ma ingrijesti.
- Dar nu poti intra asa, brusc, in viata mea!
- Ai geamurile inchise. E cald aici, la tine.
- Pleaca!
- Credeam ca esti altfel decat restul lumii.
- Nu. Pleaca si fa asta asa cum trebuie. Bate la usa!
*
- Cioc-cioc!
- Cine e acolo?
- Dragostea. Pot sa intru?
- Da. Dar asteapta putin, sa-mi fac curatenie in camera. Sa sterg tot praful asta format de Frica. Asteapta sa fac rost de toate medicamentele de care ai nevoie. Sa invat cum sa am grija de tine. Stii, unii oameni te gonesc din teama ca tu sa nu pleci intr-o zi, asa de brusc precum ai intrat in vietile lor. Eu nu vreau asta. Cauta-ma iar cand ai sa fii sigura ca de la mine nu mai pleci. Iar pana atunci am sa incerc sa devin persoana care poate avea grija de tine asa cum trebuie.
- Bine. Pot sa mai astept. Dar sa lasi geamurile inchise.

Minte oloaga, inima oarba

Am citit demult o parabola despre inima si minte, in care erau comparate cu doi oameni nevoiti sa iasa dintr-o padure cu carari intortocheate, un adevarat labirint. Mintea era oloaga, nu avea picioare, dar avea o vedere incredibil de buna; inima avea niste picioare de atlet, dar era oarba. Dupa ce au incercat, incapatanate, sa reuseasca pe cont propriu sa strabata padurea, si-au dat seama ca cea mai buna cale de a reusi este sa faca o echipa: mintea sa se suie pe umerii inimii si sa ii spuna pe unde sa o ia, iar inima sa ii urmeze indicatiile. Reamintindu-mi recent aceasta parabola, mi-am dat seama ca este poate unul dintre cele mai frumoase lucruri care s-au spus despre raportul ce trebuie stabilit intre ratiune si simtire.
Mintea vede foarte bine. Judeca limpede orice situatie. Ne infatiseaza lumea, asa cum este, dintr-o perspectiva obiectiva. Prin ratiune, ne diferentiem de restul lumii. Gandim, ne punem intrebari despre ceea ce vrem sa devenim, ne stabilim anumite teluri, apoi incercam sa le atingem. Ascultandu-ne doar mintea, insa, nu vom reusi, pentru ca este oloaga. Inima, in schimb, este oarba. Simte in loc sa analizeze, vede totul dintr-o perspectiva subiectiva, in culori prea luminoase sau intunecate, insa…ce picioare rapide are! Inima indrazneste, inima este cea temerara, gata sa isi asume riscuri. care poate apuca pe calea dezvaluita de minte. Mintea este ca un ghid, creeaza actiuni, dar nu intelege care este rostul de a te entuziasma si de a lupta pentru ca aceste actiuni sa se transforme in realitate, pentru ca este rece. Inima, entuziasmata, trebuie sa o asculte.
Exista oameni de o luciditate extrema care nu isi asculta inima si se taresc prin viata neintelegand cum sa isi realizeze existenta in functie de ceea ce vad. Vad atat de bine lucrurile, exact asa cum sunt, dar le lipseste curajul inimii. Exista alti oameni care isi asculta doar inima. Alearga nesabuiti fara sa vada nimic si sfarsesc prin a cadea in tot felul de gropi.
Insa, atunci cand lasi mintea sa decida directia si inima sa te ajute sa ajungi acolo…Poti iesi din fiecare labirint in care te mai gasesti, de-a lungul vietii.

Fabrica de suflete

- Sufletul meu se izbeste de pietre in timp ce viseaza la stele. Picteaza cele mai frumoase picturi pentru oamenii orbi. Cand vrea sa fotografieze alte suflete, ii ies toate pozele miscate, pentru ca le priveste dintr-un unghi gresit. Ii e frica sa zboare, nu de teama ca s-ar putea prabusi, ci din spaima de albastrul senin in care sunt colorate sufletele care au zburat prea departe si care au ajuns sa vada lumea clar, asa cum este. Are un strat de protectie fragil, sufletele de otel o pot indeparta doar cu o soapta. Se regenereaza repede, insa de fiecare data mai aduna o cicatrice in locul unde a trebuit sa coasa in golul lasat de sufletele tari. O, nu e neted…E colturos. Brazdat de toate adanciturile cusute repede si stramb. Insa tot de plastilina ramane. Oricine il poate modela. De-ai sti cat de impiedicat este atunci cand e nevoit sa se plimbe prin saloane pline de alte suflete…Suflete intelepte, suflete meschine, suflete mandre, suflete temerare…Ar ramane bucuros in camera din spate de unde sa le priveasca pe toate cum joc intr-un spectacol absurd. Nu ma asculta. Ii spun: Du-te si joaca! Vede doar vazele de portelan frumos lucrate pe care le-ar sparge in goana lui, pentru ca daca ar juca, nu ar putea sa o faca decat dand tot ce e mai bun din el, iar cand dai tot ce e mai bun din tine, nu te mai uiti ce lucruri spargi in jurul tau. Ar ramane apoi cioburi in urma lui. Ii e frica de cioburi. Nu are presuri unde sa le ascunda, nu are camere unde sa le depoziteze. Are doar un hol de asteptare. Oamenii niciodata nu raman in holurile de asteptare. Stau aici sa rasfoiasca reviste ori sa bea un pahar cu apa si pleaca atunci cand li se deschid usile catre ceea ce asteapta. E incomplet. Are multe gauri. Poate ca exista un suflet care e format din materie exact in golurile lui si care prezinta goluri exact unde s-a adunat materie in el si, imbinat cu el, sa iasa un suflet mare, intreg, frumos. Nu vorbesc despre vreun El. Sufletele sunt neutre. Acest suflet…Ar putea fi oricine. Dar nu e un oricine care vine in vizita si apoi pleaca pe la alte suflete. E un oricine langa care sufletul meu n-ar mai visa la stele, ci ar observa cat de frumoase sunt firele de iarba. Care i-ar vedea picturile. Care l-ar invata tehnici de focalizare, pentru ca pozele sa infatiseze celelalte suflete clar. Ar putea zbura, impreuna, doua suflete patate de albastru. N-ar mai avea nevoie de nicio protectie, pentru ca acest suflet nu ar vrea sa rupa vreodata ceva din el. Si in final…s-ar lua de mana si ar juca, impreuna, chiar daca spectacolul e la fel de absurd. Dar nu ne ajunge o viata sa gasim acest suflet. Suntem atat de multe…De asta am venit aici. Schimba-mi sufletul! Vreau unul cuminte. Prins intr-o cutiuta de lemn. Care sa nu se intrebe atat de multe lucruri, care sa nu fie constient ca e incomplet. Sa nu ii fie frica de zbor, din simplul fapt ca nu vede care e rostul sa te pictezi in albastru, din simplul fapt ca nu vrea sa zboare. Nuantele de gri sa-i fie de ajuns. Stelele sa fie doar niste corpuri ceresti pentru el, nu pietre de care sa-si izbeasca idealurile in timp ce-si striveste talpile in pietrele de pe pamant. Si mai ales…Care sa joace. Pentru ca de asta avem suflete. Ca sa jucam.
- Nu pot sa iti dau alt suflet.
- Am strabatut tot muntele asta degeaba? Trebuia sa asezi fabrica asta de suflete la poalele muntelui. Sa vina multi aici…Sa isi aleaga ce suflet vor. Ai atatea suflete in cutiile astea…Imi poti da unul. Uite, cutia aceea mica de acolo…Imi place. Cred ca ascunde un suflet potrivit pentru mine. Pot sa-l probez?
- Singurul suflet potrivit pentru tine e acela pe care il porti acum.
- Atat de fragil, atat de moale?
- Da. Bucura-te ca e fragil! Sufletele tari niciodata nu vor cunoaste ce inseamna suferinta. Eu doar am grija de toate sufletele astea, dar stiu ca ele va sunt impartite pentru a descoperi ce inseamna sa sufere si pentru a gasi o cale de a se regenera.
- Uite cate cusaturi are! E…urat.
- Fiecare cusatura vorbeste despre faptul ca sufletul tau a indraznit sa simta. Sa fie suflet. De ce ai vrea unul neted? Odata ce pleci de aici, odata ce te intorci in lume…Cat crezi ca va ramane asa?
- Exista unele suflete fara nicio taietura.
- Le ascund foarte bine ori au deprins, in timp, tehnica cusutului incat sa nu ramana cicatrici vizibile. Dar, daca ai sa le privesti in intregul lor, pana si in cele mai tari suflete ai sa vezi cicatrici. Uneori, sufletele se ranesc unele pe altele doar pentru ca asa mai uita de propriile rani.
- Sufletul asta…e tot ce am?
- Da.
Dezamagita, fata a iesit din fabrica de suflete pe care o cautase vreme indelungata, tarand dupa ea sufletul-i care se lovea de pietre si visa la stele. Nu a observat toata coada de oameni care voiau alte suflete. Imediat dupa ea, a intrat la pazitorul tuturor acelor suflete nou-noute, care nu traisera nimic, care asteptau un trup in care sa devina prizionere, un tanar care s-a plans ca sufletul lui e prea cuminte, ca nu se intreaba multe lucruri, ca niciodata nu i-a fost frica sa zboare pentru ca nu vede care e rostul sa te pictezi in albastru…Si ca ar vrea un suflet care sa se izbeasca de stele. Dar cand fotografia alte suflete, pozele ieseau perfect. Nu cunoscuse niciodata ce inseamna sa iubesti, din cauza asta.

This silly heart of mine...

Se spune ca, pana la urma, regretam mai mult lucrurile pe care nu le-am facut decat lucrurile pe care le-am facut.
Asta inseamna ca am sa regret atat de multe lucruri…
Am sa regret fiecare vorba pe care nu am spus-o pentru a nu face pe cineva sa se simta prost. Cuvintele astea pe care am sa le las in continuare sa imi arda limba decat sa raneasca.
Am sa regret fiecare prostie pe care nu am facut-o, din teama de ce ar putea spune ceilalti. Din teama de judecata lor.
Am sa regret fiecare clipa in care m-am ascuns din teama de a nu ma face de ras.
Am sa regret, tot am sa regret, pana ce imi voi da seama ca mai trebuie sa si traiesc.
Dar e o nepasare dulce in regretele astea…

Just for fun

Hai sa jucam ruleta ruseasca cu mintea mea. Arunca-mi pistolul.

Dialog: Cand ceea ce vrei te face sa uiti de ceea ce ai nevoie

- Daca as fi un scriitor…As vrea sa am o Muza fara chip, fara nume, care sa ma ajute sa recreez in opera mea viata, sa gasesc acel mister primordial…Sa ii fac pe toti sa-mi citeasca operele infiorati. Cuvintele mele sa cutremure imperii, sa purifice sufletele cititorilor, sa distruga pentru a crea din nou, sa creeze lumi intregi din ruine. De fiecare data cand as fi in pana de idei, aceasta Muza mi-ar sopti in ureche despre ce sa scriu. Asa ca…Esti in stare sa fii o astfel de Calliope? Pentru ca nu am nevoie de compania cuiva care nu imi poate oferi raspunsuri perfecte atunci cand nu le pot gasi de unul singur. Am nevoie de cineva care sa ma ajute sa devin mai bun decat oricine.
-Nu, nu pot fi niciodata Muza ta. Nu iti pot sopti cuvinte despre misterele lumii. Nu le cunosc. Te-as minti. Nu pot fi o sursa de inspiratie pentru harul tau creator, pentru ca sunt atat de obisnuita…Nu am parul de aur si privire care sa te captiveze, nu stiu sa tes o panza de paianjen in jurul nimanui. Insa, pot fi cititorul tau personal. Imi poti citi din opera ta zi si noapte. Iti pot cara manuscrisele la toate librariile, pot vorbi despre cat de talentat esti in fata a sute, mii de editori, pana cineva va spune: “Da. Il vom publica.” Daca s-ar intampla sa ai vreo pana de inspiratie, nu voi fi o imagine ireala, o plasmuire a imaginatiei tale, care sa te scoata din acest impas. Voi fi acea persoana reala pe care o poti suna la miezul noptii, vorbindu-i despre problema ta; care va veni la biroul tau, iti va intinde o cana de cafea si iti va spune: “Rezolvam noi cumva asta.” Asa ca nu, nu iti pot oferi raspunsuri perfecte, iti pot oferi sprijinul meu.
- Daca as fi un fotograf…As vrea sa am un model perfect. O femeie de o frumusete desavarsita, cu niste ochi care sa socheze prin intensitatea unei culori neobisnuite, cu chipul expresiv. Acest model ar trebui sa stie sa imi asculte indicatiile, pentru ca poza sa iasa asa cum imi doresc. Mai mult, ar trebui sa ma surprinda venind cu idei proprii, originale. Ar trebui ca atunci cand vreau sa fac poze care sa exprime, cumva, tristetea, sa poata sa isi creeze o fizionomie conforma cu imaginarul pe care vreau sa il creez. Ca atunci cand vreau sa fac poze care sa ii faca pe oameni sa zambeasca, spunand: “Uite, mai exista fericire…” Sa isi transforme imediat chipul intristat, brazdat de durere, intr-un chip care sa radieze de fericire. Sa imi ghiceasca dorintele si sa fie expresia concreta a gandurilor mele despre lume, de la un moment dat, ganduri transpuse in poze. Fotografiile noastre sa ii lase pe toti mai mult decat fascinati. Sa nu isi mai gaseasca cuvintele. Sa vorbeasca despre ce cunosc ei cel mai bine, dar si despre ce nu vor cunoaste niciodata. Sa ii faca sa se indragosteasca din nou de o lume frumoasa, dar in acelasi timp sa se ingrozeasca de uratenia ei. Asa ca…Esti in stare sa fii acest model?
- Nu, nu pot fi niciodata modelul tau. Parul meu e prea ciufulit pentru asta, chipul meu este prea comun. Nu este deloc expresiv. Nu poate sa iti ghiceasca ideile. Ti-ai pierde cumpatul incercand sa imi explici cum sa ma uit la obiectiv, cum sa stau, cum sa ma imbrac, cum sa zambesc sau sa nu zambesc. Dar pot fi cea care iti aranjeaza munca in colaje perfecte, in timp ce tu te-ai odihni dupa o zi in care ti-ai fotografiat modelul perfect. Ti-as developa pozele, as avea rabdare sa creez o poveste pe seama lor. Ti-as lua portofoliul cu poze si l-as arata tuturor galeriilor de arta. Asta in timp ce ti-ai lauda modelul, ca doar el te ajuta in munca ta. Asa ca nu, nu pot fi un model perfect cand perfectiunea e ceva ce nu pot atinge niciodata, dar pot fi acea care are grija ca pozele tale sa nu se prafuiasca in cine stie ce coltisor.
- Daca as fi un cantaret, as vrea sa am un grup de fani innebuniti, care sa ma motiveze. Sa fie acolo, la toate concertele mele, urland inflacarati. Sa ma considere un Dumnezeu, sa ma adore. Sa ii vad acolo, in public, adorandu-ma mai mult decat ceilalti spectatori, pana la fanatism, mi-ar gadila orgoliul mai mult decat orice. Asa ca…Esti gata sa fii cel mai mare fan al meu?
- Nu, nu pot fi cel mai mare fan al tau. Nu ma simt bine intr-o multime, si nu ma pot manifesta atat de zgomotos. As fi fata aceea care te asteapta in culise, dupa un concert, te saruta scurt pe buze si iti spune: “Felicitari”. Fanii…Se schimba mereu. Oricand isi pot da seama ca nu e nimic de adorat la tine, oricand poate aparea alt artist care sa ii cucereasca. La fiecare concert, sunt alte chipuri, alti tineri care au nevoie sa simta ca apartin unui grup si isi gasesc un artist pe care sa il venereze cu totii. Dar eu…As fi singurul lucru constant din turneele tale. Asa ca nu, nu pot fi fanul tau, pot fi aceea care, din culise, stie ca acel cantaret atat de sigur pe el pe scena, inainte de concert are emotii….Si exact asa as adora la tine.
- Daca as fi un doctor, as vrea sa imi gasesc un colaborator la fel de inteligent ca mine si mi-as propune un tel maret, care ar revolutiona medicina ( ca, de exemplu, sa gasesc leacul pentru cancer). Alaturi de acel partener, am sacrifica totul pentru a ne atinge telul. Am intampina erori, ne-am deznadadjui, pentru ca apoi sa ne ambitionam din nou…E vorba de nopti nedormite, de a da ce e mai bun din tine. Asa ca…Esti gata sa fii partenera mea intr-un asemenea proiect?
- Nu, nu pot fi partenera ta in asta. Nu inteleg deloc stiintele exacte. Nu am rabdarea de a duce la capat un asemenea proiect revolutionar. Nu pot fi nici macar asistenta ta, in asemenea situatie. Sunt prea impiedicata si probabil te-as incurca mai mult decat sa te ajut. As fi…Pacientul bolnav de boala pe care vrei sa o invingi. Motivul pentru care te straduiesti atat de mult sa ii gasesti leacul. Ca sa ma vindeci.
- Deci, nu poti fi nimic din ce vreau eu.
- Nu, nu pot. Dar pot fi tot ce ai nevoie.
- Vreau perfectiune.
- N-ai sa gasesti. Iti pot oferi doar loialitatea mea.
- Loialitatea ta nu ma poate ajuta sa ajung pe adevarate culmi ale succesului.
- Dar e al naibii de buna daca s-ar intampla sa mai si cazi pe parcurs, nu?

Biografia unui sarut

Te uiti la mine ca si cand ai vrea sa afli care sunt cele mai infioratoare temeri ale mele, in fata caror as prefera mai degraba sa-mi scot inima din piept si sa o arunc in abisul unei prapastii, decat sa fiu nevoita sa le infrunt…Doar ca sa imi arati ca exista atrocitati mult, mult mai teribile. Irisul iti miroase a benzina pe care tocmai ce ai aruncat-o peste mine. Ma strangi de inchietura mainii. Degetele tale? Doar niste chibrituri aprinse. Instinctul de conservare imi spune sa fug, cat mai departe, sa fug de tine, cel mai rau cosmar, sticluta cu otrava peste care am scuipat, cu sange, cuvantul “Antidot”, dar pupilele-ti Gorgone impietriesc fiecare bucatica din corpul meu obosit. Asa ca tot ce pot sa fac este sa stau, sa ma sprijin pe niste picioare de gelatina si sa astept sentinta.
Am devenit doar o papusa scamosata. Ai atasat niste fire in sistemul meu limfatic care-ti transporta ura electrica, fire de care tii cu niste degete de metal pe care nu le pot frange. Desi controlezi totul, desi sunt doar o proiectie a unui fragment din mintea ta, o incregatura de celule anemice de care nu ai mai avut nevoie si ti le-ai smuls din epiderma, singura farama de ratiune proprie care mi-a mai ramas, sanctuarul meu, locul acela unde sunt doar eu fara ca tu sa continui sa ma distrugi chiar si atunci cand nu mai ai ce distruge, imi comanda sa evit sa ma uit la tine. Asa ca imi cobor privirea.

Nu..Trebuie sa te uiti la mine. Nu esti Orfeu, nu vei avea niciodata vreo Euridice, pentru ca in Iadul in care te-am inchis, ti-am construit un turn din smoala, am spart cheia in mii de bucatele, si fiecare bucatica i-am dat-o unui alt demon sa o inghita. Nu e cale de iesire, pentru tine. Te trag de par si te oblig sa te uiti la mine, pentru ca trebuie sa admir cat de frumoasa esti, asa, distrusa,ca o papusa de portelan crapata, trebuie sa-mi admir opera. In timp ce imi imping degetele in pometii tai,degete-ghiare ascutite, degete ce iti perforeaza pielea si fac ca oasele sa iti sangereze, imi amintesc ca ei toti spun ca nu poti sa frangi o inima deja franta.Nu, dar poti face in asa fel incat sa ii reamintesti constant de cat de franta este, sa nu o lasi sa incerce sa se refaca. Sa te otravesc, sa iti amintesc intr-una de cat de…degeaba esti, sa gasesc o cale sa intru in venele tale si sa picur acolo adevarul, pana ce inima ta iti pompeaza otrava-mi-saliva in tot corpul, otrava ce si-a gasit cel mai sfant lacas pe varful limbii mele, e ceea ce ma pricep cel mai bine sa fac. Inca ma implori din priviri sa te crut, macar de data asta, desi stii ca nu imi poate fi mila de tine. Biata de tine…Iti pot mirosi frica. Iti masez incet umarul, pe cat de bland pot, doar pentru ca stiu ca atingerile mele sunt un supliciu pentru tine.

Ajunge sa iti apesi degetele in umarul meu, ca eu sa preiau sarcina lui Atlas. De fapt, eu sunt Atlasul ce iti cara toti scheletii. Ti-ai adunat toata durerea, toate temerile, toate insecuritatile, le-ai transformat in roci si ai asezat muntele astfel format, pe umerii mei. Sunt nevoita sa traiesc asa, carand pe umerii mei tot ceea ce te sperie. Mi-ai deformat coloana vertebrala, mi-ai frant oasele, greutatea crucii tale apasa, in fiecare zi, peste spatele meu. De asta zambesti acum, nu? O stii prea bine. Ma mangai pe par si ai putea pacali pe oricine prin acest gest de tandrete, dar eu stiu mai bine ca realitatea este alta. Zambetul tau malitios te da de gol, zambetul tau care miroase a ciuma. Epiderma ta imi intoxica melanina, e ca si cum pe varfurile degetelor tale se afla atomi de sulf care imi distrug parul. Ma intreb de ce ai venit si de ce stai asa, fara sa faci nimic, dar stiu ca asta face parte din micul tau joc de a ma tortura, de a te juca de-a ruleta ruseasca cu mintea mea. Oh, te stiu atat de bine…Iti place sa iti admiri creatia, nu? Iti place sa vezi ce ai intoxicat, ce ai distrus? Pot suporta, a trecut prea mult timp. Am devenit doar un container, o groapa de gunoi in care iti arunci toate mizeriile, si nu va veni ziua in care sa dau afara tot din mine si sa acopar planeta intreaga de suferinta ta, pentru ca ai pus un munte de miliarde de tone capac peste inima mea in caz ca ar putea citea, peste vocea mea care s-ar putea frange intr-un tipat apocaliptic.

Tremuri. Bataile inimii tale imi bubuie in urechi. Nu inteleg de unde atata putere, atata vitalitate. Imi bag mana inghetata in tricoul tau si imi urc degetele incet pana la pieptul tau, pana acolo unde as putea prinde in palmele mele ecoul batailor inimii tale. Incet, pentru ca vreau sa ma bucur de felul in care atingerile mele te fac sa urli…Doar ca nu se aude nimic. Pentru ca ti-am cusut, de mult, buzele, ti le-am lipit una de alta si nu te poti face auzita, doar ca eu stiu tot ceea ce gandesti inainte ca tu sa fii constienta de gandul tau, stiu tot ceea ce vei simti cu secole inainte ca tu macar sa iti dai seama ca simti ceva. Imi lipesc palma de pieptul tau. Ah, cat as vrea sa iti rup o coasta si sa penetrez cu ea stratul inutil de piele care iti ascunde inima, sa o infig in piept brusc, ca sa ajung astfel la inima ta, pe care sa o strang in pumnul meu, sa o ucid de sute,mii de ori, sa o aduc la viata doar pentru a o ucide din nou, sa abuzez de ea! Sa fiu chirurgul cu mana bagata pana la cot in cavitatea ta toracica si sa ajung sa aflu cum e construita inima pulsand de viata a Galateei mele…Imi apropii chipul de al tau, ce acum sute, mii de ani a fost doar piatra. Piatra din care m-am nascut si pe care am adus-o la viata.

Ti-ai apropiat atat de mult fata de a mea, incat iti vad fiecare por. Incat imi furi oxigenul, ma sufoci, de parca plamanii mi s-au urcat pana in esofag si ma impiedica sa respir…Asa ca sunt nevoita sa raman asa, lipita de tine, ca sa iti respir porii. Iti plimbi mana pe spatele meu, pe sub bluza pe care o port, de parca ai vrea sa-mi sfarami fiecare os, sa-mi scoti coloana vertebrala si sa o incolacesti apoi in jurul gatului meu. Sa-mi arati ca sunt atat de neimportanta pentru tine, incat nici macar sa ma ucizi nu faci un efort prea mare…Incat chiar si atunci cand ma omori, eu te ajut sa faci asta. Brusc, te napustesti asupra mea ca un animal de prada si iti lipesti buzele inghetate de buzele mele aride. In acel moment, agonia mea atinge punctul culminant, si ma desprind in mii de bucatele cu forta aceea care a creat universul acum miliarde de ani…

Degeaba opui rezistenta, degeaba incerci sa lupti…Limba mea-fierastrau iti va umple gura de sange. Ambrozia mea. Nu pentru ca ma satisface durerea ta, nu pentru ca tanjesc dupa asta, ci pentru ca de asta m-am nascut. Te-am blestemat, nu te las sa uiti unde e locul tau, pe pamant, zvarcolindu-te, plangand in suspine grohaitoare. Te-am uratit prea mult ca tu sa mai poti plange asa cum plang eroinele din filme, cand plansul le face mai frumoase ca niciodata. Imi trec varful limbii peste buzele tale. Incet, ca sa savurez fiecare secunda in care agonia iti roade genunchii. Te-ai prabusi chiar pe podea, dar nu te las sa ajungi atat de jos, incat sa nu mai ma simti.

Nu! Te rog…Doar de data asta…Lasa-ma in pace!

Oh, micuta mea…In van te rogi de mine. Salveaza-ti energia, vei avea nevoie de fiecare atom ca sa nu arzi atunci cand voi trimite Vezuviul asupra ta.

Nu si de data asta…Pot sa lupt. Pot sa iti rezist. Pot sa te privesc drept in ochi si sa scuip inapoi tot ce trimiti asupra mea.

Esti doar o fecioara pe care o sacrific pe altarul suferintei, pentru zeul Nimicului. Si, in clipele astea cand trag de parul tau in toate directiile si iti fortez buzele sa se intredeschida pentru ca limba mea sa poata abuza de tine, intreaga, realizezi ca nu iti mai ramane nimic de facut decat sa astepti sa treaca Apocalipsa. Furia a sute de mii de soldati de pe campul de lupta nu se compara cu ura cu care limba mea se invarte, danseaza, iti sparge fiecare buba pulsand de puroi ce si-a gasit gazda in cavitatea ta bucala, ciuma cu care te infestez de fiecare data cand respir langa tine.

Limba ta e un cutit cu care scrijelesti pe cerul gurii mele acel cuvant din opt litere pe care nu l-am cunoscut niciodata. Imi umpli gura de sange pe care trebuie sa-l inghit. A ajuns pana in plamanii mei si i-a dizolvat. Iti respir limba. Dar nu te pot inhala mult…Atomii mi se evapora, incet.

Si totusi nu inteleg de ce esti asa dulce…De ce sarutandu-te e ca si cand m-as plimba prin gradina lui Pan. Cum poti gasi o cale sa transformi puroiul fiintei mele intr-o molecula rupta din Eden, mirosul cojilor de portocale, sunetul molcolm al ploii de toamna, fosnetul fin al unui voal din satin ce cade de pe o piele neprihanita…Cum imi rezisti, cand esti atat de slaba…

Acum…Intelegi? Acum intelegi care e puterea mea? Pentru o secunda, doar o fractiune de secunda, unghiile mele ti-au penetrat coloana vertebrala, de-a lungul ei.

Nu pot…Nu mai pot sa te chinui…Imi desprind buzele din inclestarea in care se luptau cu buzele tale, ca niste lame ascutite, si cumva, sangele tau de pe buzele mele ma arde. Vreau sa-l sterg…Dar nu se ia. Fiecare rau pe care ti-l fac imi infiereaza cate o bucatica de piele.

Acum intelegi ca atunci cand ai renuntat sa mai porti in tine slabiciunea mea si m-ai refuzat, creandu-ma, ai renuntat la tot ce poti avea mai frumos, la tot ce te poate salva? Ai renuntat la inocenta cu care mi-ai fabricat inima, ai renuntat la speranta ce nu mai poate pleca din ochii mei, speranta ca intr-o zi totul va fi bine? Acum intelegi ca puterea ta, felul in care ma distrugi si ma faci sa ma ghemuiesc pe pamant si sa nu ma pot misca de acolo, e doar o masca sub care iti ascunzi slabiciunea?

Adevarul ma loveste ca un fulger. Cum pot sa mai raman la fel? Ingenunchez in fata ta, doar o biata umbra care iti intuneca existenta. Asta am facut…Am intunecat, am tot intunecat tot ce ai tu mai frumos, crezand ca asta e cruzime. Lacrimile mi se tot aduna in gat, nu pot sa le mai tin prea mult ascunse. Imi lipesc fata de abdomenul tau si le nasc, pentru prima oara.

Lacrimile-ti-smoala imi perforeaza stomacul si fierb apoi in mine, dar pot rezista, pentru ca doar asa te pot sustine. Acum, intelegi? Intelegi cum te-am lasat sa ma urasti, sa ma distrugi, sa abuzezi de fiecare particica din mine, sa apesi cu toata greutatea pe corpul meu oblingandu-ma sa stau la pamant si sa acoperi tot cerul senin spre care as fi putut visa intr-o zi ca il pot atinge? Daca asta este jocul pe care il joci ca sa uiti ca de fapt inima ta este cea distrusa, rupta in miliarde de bucatele, sa-ti uiti monstrii, teama, sa uiti cum lipsa de iubire ti s-a urcat din inima ca o piatra, in gat, si sta acolo impiedicandu-te sa respiri…Acum, intelegi?

Cum am putut crea minciuni atat de puternice, cum te-am putut distruge asa? Iti ridic bluza in sus si pentru prima oara iti ating pielea fara ca asta sa te doara. Finetea ei ma distruge. Imi lipesc buzele de pielea ta, dar stiu ca nu exista iertare. Stiu ca nu exista cale de intoarcere. Ca voi continua sa te distrug ca sa uit de propriile-mi rani.

In tot timpul asta, as fi putut sa te urasc, si astfel, sa ma eliberez.Dar te-am lasat pe tine sa faci asta. Nu am timp sa te urasc, pentru ca trebuie sa te vindec. In fiecare zi, te vindec, suportandu-ti vorbele cancerigene ce ma fac sa cred ca sunt un nimic. Minciunile despre cat de hidoasa sunt, despre cat de diform e corpul meu. Cum doar pentru tine pot fi frumoasa, pentru ca sunt creatia ta. As putea trai atat de liber…Dar m-am inchis singura intr-o cusca pe care ai ascuns-o in mijlocul suferintelor tale, si, in timp ce strang cheia in mana, peretii se tot strang peste mine, iar eu nu evadez, ca sa nu te prabusesti. Eu ma pot prabusi…Dar tu...

Mi-am dat seama cata durere ascund in mine si cum doar tu ma poti elibera de ea…Mi-am dat seama cat de fragmentata e inima mea, cum are nevoie de bucatelele din inima ta peste care am turnat incontinuu otrava ca sa bata, cu adevarat. Si plang tot ce mi-am dat seama. Plang si re rog sa ma ucizi cumva, sa ma dizolvi in adancul viscerelor tale in care imi imping degetele, sa ma ierti…Ma mangai incet pe par si tot ce vreau e sa fac e sa te fortez sa mi-l smulgi, sa tragi de el cu furie…Si atunci cand ingenunchiezi in fata mea si ma saruti pe frunte, suferinta impusa de adevar a atins paroxismul.

Taci, nu-ti mai urla durerea prin lacrimi, si lasa-ma sa iti spun ca doar daca inima ta este franta, asta nu inseamna ca nu va veni o zi in care vei rade atat de tare incat te vei tine cu mainile de stomac. Doar daca acum sufletul ti-e inghetat din cauza lipsei de iubire, asta nu inseamna ca nu vei intalni persoanele care sa-l trezeasca. Lasa-ma sa te vindec…

Imi inchid ochii si pentru prima oara, renunt la control. Iti lipesti tandru buzele de ale mele si le tii acolo, vrand sa vindeci fiecare crapatura, sa-ti cureti sangele ce a mai ramas pe ele. Te aud soptind, ca o parere: “Uita-te cat m-ai distrus…” Stiind ca o sa ma ard, iti ating iar inima si ii simt fiecare taietura pe care am realizat-o fara sa te anesteziez. Iti cobori incet buzele pe gatul meu si prima mea intentie e sa fug…Sa ma rup de tine. Sa nu mai existe noi. Dar parca inainte sa iti lipesti buzele de pielea mea, ai muscat din aurul varstei cand sufletu-mi stia ce inseamna fericirea, asa ca nu pot fugi.

Daca as putea sa-ti repar oasele doar mangaindu-te…Doar la asta ma gandesc in timp ce mainile mele aluneca incet de-a lungul bratelor tale. Sa indepartez frica din ochii tai, frica ce s-a cuibarit in tine, pe care ma obligi sa o car cu mine in lume, doar sarutandu-te…La asta visez in timp ce buzele mele s-au blocat intre ale tale. Daca as putea picta peste uratenia ta cea mai frumoasa pictura…Nu pot. Nu mai pot nici macar gandi, imi las trupul sa gandeasca in locul meu, cand te apleci peste mine, fortandu-mi spatele sa se lipeasca de podeaua rece. Imi inclestez pumnii, parca vrand sa perforez podeaua cu ei, atunci cand te asezi peste mine, fixandu-ti oasele intre ale mele, asta doar ca sa nu ma sprijin de tine. Inima imi bate undeva in adancul plamanilor tai, si, de fiecare data cand respiri, ma salvezi de moarte. Inchid ochii si renunt la orice urma de control pe care nu l-am avut niciodata, atunci cand imi desfaci primul nasture de la bluza pe care o port.

Mi-e frica sa nu iti ard bluza cu mainile mele monstruoase, maini ce n-au cunoscut niciodata vreo atingere calda, maini ce au racait prin noroi si au adunat spini pe care nu s-a chinuit nimeni sa ii scoata, asa ca nu ma grabesc.Ai asteptat atat de mult clipa in care eu sa-mi dau seama de adevar, dar acum ai uitat asta. Acum, vrei doar sa simti si altceva decat mizeriile pe care te-am obligat sa le induri. Asa ca renunti si la ultima farama din instinctul de a te proteja. Iti pot simti nerabdarea bubuindu-mi in creier.

Atat de mult timp am cunoscut atingerile tale distrugatoare, apocaliptice, ce sfaramau totul…Vreau sa vad cum e sa aduni la loc ceea ce ai rupt intr-una, cum e sa vindeci ceea ce ai infectat. Trupul mi-este frigid din cauza abuzurilor tale, iar, in secundele astea, nu mai exist decat pentru a te ruga: Fa-ma sa simt ceva. Fa-ma sa ma simt in viata”

Esti doar o silueta aproape imateriala, pe care, cumva, am imobilizat-o intr-o lume prea concreta. Am ajuns in sfarsit si la ultimul nasture si iti trag incet bluza de pe tine. Sanii tai mici si rotunzi sunt ca niste mere ale cunoasterii din copacul interzis al Edenului, dar nu am paralizat din cauza ca imi este interzis sa ma apropii de tine in felul asta. Dimpotriva…Opera mea de arta, Dantele propriului meu Infern…

In timp ce iti urci buzele incet, de-a lungul abdomenului meu, sarutandu-mi fiecare urma de durere prinsa ca un parazit de epiderma, transformand-o in ceva suportabil, imi pierd orice punct de sprijin si imi lipesc mainile de spatele tau. Buzele tale pe pielea mea sunt ca o rafala de vant, ca un ciclon, sunt pierduta chiar acolo, in mijlocul furtunii, infometata de mai mult. Imi joaca paianjeni pe sira spinarii. Mi-ai electrizat fiecare fir de par. Ai picurat ambrozie pe varful limbii tale si o imprastii apoi spre corpul meu care suspina dupa pielea ta. Cand buzele tale ajung sa-mi sarute un sfarc, scot un geamat stins, fara sa vreau, pentru ca visasem la atingerile astea, blande, ale tale. Visasem sa faci un ghem din toate anxietatile adunate in genele mele si sa-l arunci cat colo. As vrea sa te pot hrani cu o substanta care sa curete toata mizeria din sufletul tau atrofiat, ultima mea farama de ratiune la asta se gandeste in timp ce iti invartesti limba, iti misti buzele pe sanul meu ca un bebelus infometat. Dar…Felul in care ma atingi…Uit tot ce ma bantuia, ma uit pe mine…

Iti suspini placerea, cand buzele-mi si-au gasit lacasul pe forma sanului tau, cand limba mea gusta structura sfarcului tau care impunge aerul. Esti atat de vulnerabila, ai renuntat la orice urma de falsa aparare, asa ca nu mai pot continua sarada asta si izbucnesc intr-un hohot de ras. Chiar ai crezut in umilinta cu care am ingenunchiat in fata mea? Chiar ai crezut in remuscarea mea brusca? Nu ai invatat in atata timp ca remuscarea este incompatibila codului meu genetic? Cat de usor am tesut o panza de paianjen in jurul sperantei tale ca am sa vindec ce am distrus, doar ca sa te inghit apoi, intreaga?

Stiam…Stiam ca nu poti fi asa, ca asta e o minciuna. Dar am ales sa cred in ea, am ales sa ma abandonez in niste clipe vitale. Ti-am vazut perversitatea minciunii tale si am acoperit-o in blandete de zahar. Si, pentru cateva secunde, am putut sa respir, fara prezenta ta care sa ma sufoce, secunde cand am invelit corpurile noastre in minciuna pe care am fabricat-o, cum ca ma poti izbavi…

Imi infig dintii in sfarcul tau si trag cu ura, regretand felul in care am putut sa te ating fara maini de acid. Sunt Inchizitorul tau, pentru totdeauna, si niciodata nu te voi izbavi de pedeapsa. Vinovata! Iti strig in creieri. Vinovata! Iti infierez in carne, tragand cu dintii de ea. Vinovata! Iti marchez vanatai pe piele.

Tot ce pot sa fac este sa astept sa termini cu pedeapsa asta…Pentru ca am invatat ca, pana la urma, te vei satura sa ma ranesti, vei considera ca am suferit indeajuns…Pana ce iti vei aminti iar ca exist, in lumea ta, singura mea vina…Pana ce………………………………

- Hai odata! Te holbezi in oglinda aia de jumatate de ora. Iar ti-a aparut un cos pe nas?
Ma rup de tine, te las acolo, prinsa in oglinda, Hyde-ul meu pe care niciodata nu-l voi lasa sa iasa la suprafata, oricat de mult m-as distruge astfel. A parut…atat de real! Parca simt gustul limbii tale impregnat in gura mea.
- Imediat…
Inainte sa plec, in lume, unde nimeni nu te cunoaste, unde nici macar eu nu te cunosc, ma mai uit inca o data in oglinda, si realizez ca tu nu mai esti de mult reflectia mea, ci, cumva, eu am devenit umbra ta.